Ioan Budai-Deleanu

Ioan Budai-Deleanu (c. 1760-1820) din Cigmău, sat pe valea Mureşului, e adevăratul poet al latiniştilor. Crescut în şcolile de la Blaj şi Viena, el avea o desăvârşită cunoştinţă a literaturilor clasice şi moderne (italiană întâi, germană, franceză, poate engleză). Ţiganiada lui urmează exemplul Vedrei răpite a lui Tassoni, nu fără numeroase alte infiltraţiuni şi este povestea eroi-comică a unor ţigani înarmaţi de Vlad Ţepeş să ţină piept turcilor, care însă din poltronerie comit o sumedenie de încurcături. Intră şi miraculos creştin, fiindcă arhanghelul Mihail cu ceata lui ajută pe Ţepeş împotriva păgânilor asistaţi de oştile Satanei. Eroul principal romanţios este Parpangel, în alergare neostenită după a sa Romica. O mulţime de reminiscenţe clasice sunt folosite în noua epopee, cu efecte comice, dat fiind mediul degradat. Vocaţia lui Budai-Deleanu e în direcţia verbală şi numele ţiganilor formează un genial catalog grotesc de sonuri: Aordel, Corcodel, Cucavel, Guladel, Parpangel, Parnavel, Şuvel, Bambul, Bobul, Bumbul, Ghiţul, Gogul, Ciuntul, Dondul, Huţul, Sfârcul, Bălăban, Găvan, Giolban, Gogoman, Goleman, Călăban, Zăgan, Cârlig, Covrig, Ciormoi, Dârboi, Şoşoi, Colbei, Cornei, Hărgău, Janalău, Butea, Cercea, Şperlea, Ţintea, Dodea, Gârlea, Baroreu, Boroşmândru, Buluţ, Ciurilă, Papuc, Papară, Tandaler, Burlă, Căcâga.

Lexicul de idei reprezintă şi el o adevărată orchestră burlescă, întemeiată mai ales pe onomatopee. Cacâga aruncă o bebee, Gogul tocoroseşte, Goleman se născocoară, Bobul n-a mâncat ştirigoaie, focul scoate bobătaie, ţiganii sunt ciuhoşi, sunt dârdale, se cocorăsc, fac nătării, ciorobor, lolot, se lolăiesc, se lolotesc, strigă hoha, bura-bura, bat lela, tinerii se înlibovesc, ciocoii se ciocotniţesc, se cilibesc, sufletele bujdesc pe poarta iadului etc. Budai tratează cuvintele ca pe nişte făpturi moi şi le dă pe loc la rimă genul şi terminaţia trebuitoare. Aşa femela dracului se face dracă, palatul se feminizează în palată, copacii în copace, ţiganii visă, se cârmează, locurile sunt puste, întâmplarea e jeloasă, soarta e scârbeaţă, boierii sunt plini de bogătate. Numai Eminescu mai târziu a siluit limba sau a scociorât forme cu atâta sistemă. Budai n-a avut nevoie să umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul că ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale obişnuite şi poetul n-a avut decât să le condenseze într-un limbaj de-o ţigănie maximă, în care e formulat chiar „idealul” de naţie liberă:

Zgomotele emise de defilarea romilor sunt un adevărat muzeu fonetic:

Ţiganii blestemă, se milogesc, se jură, se îndeamnă, se vaietă, chiuie, se sfădesc şi astfel plictisitoarele discursuri din epopeea clasică iau forme fireşti de comedie. Mergerea lui Parpangel la iad şi la rai e o îmbinare de vămi ale văzduhului cu privelişti de paese di Cuccagna, povestite ţigăneşte, însă în manieră dantescă. Astfel, aşa cum împotrivitorilor lui Dante li se răspunde că poetul vine acolo din poruncă divină („vuolse cosi cola dove şi puote, cio che şi vuole”), eroul nostru nu-l nici el „dă voia” lui:

Autorul va excela, împreună cu atâţi alţi scriitori români, în scenele de psihoză cruntă, pe care le va trata cu toată seriozitatea, singurul element umoristic rămânând lexicul violent pitoresc în notarea tuturor chipurilor de lovire şi sluţire: