Dinicu Golescu

Scopul pentru care Dinicu Golescu (1777-1830), boier luminat, compuse însemnarea călătoriei sale în Occident (Austria, Italia imperială, Bavaria, Elveţia) este reţinerea fenomenelor de civilizaţie. Atenţia lui merge către lanuri şi gospodăria sătească, spre instituţiile publice, şcoli, spitaluri, aziluri, muzee, teatre şi foarte puţin spre caracterul estetic al priveliştilor. Înfipt ca un japonez modern, Golescu vrea să vadă totul şi, în ciuda îmbrăcăminţii orientale, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-l prindă „mehanica”, sau în spitalul de nebuni. Toate înfăţişările de civilizaţie îl încântă, făcându-l totdeauna să ofteze asupra înapoierii Valahiei. Cât priveşte arta şi frumuseţile, Golescu este departe de rafinarea lui Cantemir. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meşteşug” şi măsoară valorile estetice cu „stânjenul”. În cutare muzeu vienez tot ce-l place este o pajură făcută din săbii şi cuţite, pe care de n-ar fi văzut-o cineva ar fi fost „vrednic de pedeapsă”. „Cadrele” sunt preţuite pentru „asemănarea” lor şi în raport direct cu dimensiunea. Cu sentimentalitatea uşoară a celor de jos, el crede că privitorii unui tablou care arată plecarea unui bărbat la război sunt obligaţi să se întristeze şi, dimpotrivă, cei care văd scena întoarcerii să se veselească şi cum tablourile sunt la rând, privitorii şi ai unuia şi ai altuia să treacă pe rând prin cele două stări. La Veneţia îl atrage maşinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo oraşul i se pare fără meşteşug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domnul din Milano e evaluat la „240 stânjini”. Din pricina simplităţii, Golescu e în stare de simţiri mai proaspete în faţa priveliştii lumii occidentale. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri. Sunetul unor clopote se propagă în sufletul lui cu mari dureri lirice. „Au noao clopote zice el de catedrala din Berna pe care trăgându-le cu meşteşug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică şi grozavnică.” Descrierea Schonbrunnului dă o pagină rară de poezie orientală, cu evlavii şi uimiri, cu turburări exprimate naiv, de un sălbatic, rudimentar verlainianism: „Căci la o parte uitându-se cinevaş, vede întru acea cuprindere de copaci, o bucată de grădină mare, limpede şi slobodă la vedere, în feliurimi înfrumuseţări de loze, cari pricinuiesc veselie; şi întorcându-se la ceialantă parte, întristarea şi posomorârea trebuie să-l coprinză, căci se află întru o întunecoasă pădure întocmai ca noaptea, cu feliurimi de figuri şi şăderi ascunse şi alte lucruri, care toate aduc întristăciuni şi gânduri amestecate.” Descrierea căderii Rinului prilejuieşte şi ea un mic poem bine gradat, solemn şi noros de nedesluşite emoţii.

Fratele lui Dinicu, marele vornic Iordache Golescu (17681848), a lăsat o Gramatică, un Dicsioner rumânesc şi o culegere de Pilde, povăţuiri, i cuvinte adăvărate şi poveşti.