Occidentalizarea

Ţările române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală. Când vorbim de „occidentalizare”, înţelegem adaptarea la noţiunea de „literatură” a Occidentului. Cu toate că semne de schimbare se văd încă din jurul anului 1700, cultura rămânea orientală, adică exclusiv religioasă. Dimitrie Cantemir, pe care noi îl cunoaştem cu veşmintele europeneşti, îmbrăcă totuşi ca domn straiele ţării şi nu se gândi deloc să cultive poezia, teatrul, să facă şcoli cu preocupări literare. Alunecarea înceată a moravurilor s-a făcut nu atât prin mergerea românilor în Apus, cât prin coborârea acestui Apus asupra noastră în chipul presiunii politice. Austria, Rusia (la începutul occidentalizării ei) se amestecă din ce în ce mai mult în treburile ţărilor dunărene şi „nemţii cu coadă” sunt tot mai des văzuţi pe aceste meleaguri. Epoca fanariotă a contribuit şi ea la dezorientalizare. Grecii aveau puternice legături cu Apusul, îndeosebi cu Italia şi de foarte multe ori autorii francezi şi italieni ne-au sosit prin Arhipelag. Vreme de un secol pregătirea pentru intrarea în altă lume se face în limbă. Graiul bisericesc nu mai este îndestulător spre a exprima noţiuni mai tehnice şi limba se neologizează. La Miron şi Nicolae Costin, Niculce, Axinte Uricarul, D. Cantemir, Radu Popescu, Greceanu, Stolnicul Cantacuzino întâlnim numeroase elemente noi, printre care sunt de notat acelea din ramura literară: eleghie, comedie, melanholie, simfonie, fantasie.

În Ardeal, agentul occidentalizării fu catolicismul. La 5 septemvrie 1700 se semnă definitiv în Alba-lulia actul de unire, în urma căruia românii aderenţi ai noii biserici căpătau în Blaj un seminar, afară de un număr de burse (prilejuri de a veni în contact cu Apusul) la „Colegiul Pazmanyan” şi „Colegiul Sfânta Barbara” din Viena şi la „De Propaganda Fide” din Roma. Aşa se ivi şcoala blăjeană, ai cărei iluştri exponenţi sunt Samnil Micu-Clain (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1760-1821), dintre care ultimii doi au stat cinci ani la Roma. Efectul şederii în Cetatea eternă îl mărturiseşte Şincai însuşi: Timp de cinci ani petrecut-am la Roma şi-n vremea aceasta, Vrednic de laur fiind, mi s-au dat cele două diplome. Roma în studii mi-a fost de-ajutor şi-l aduc mulţumire, Căci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise.

Din păcate, artele, literatura Italiei n-au ispitit pe aceşti austeri teologi, ale căror opere au caracter religios şi didactic. Umanismul lor, întârziat şi restrâns, e preţios nu în sine, căci latineşte au ştiut şi alţii, ci prin faptul că putea participa la el o clasă întreagă de oameni. Asta a permis studiile de istorie şi de filologie. Hronica românilor de G. Şincai (Buda, 1808, 1809) e o compilaţie de manieră cam medievală, sprijinită însă pe un material enorm. În filologie se observă două tendinţe: de a dovedi cu orice chip că majoritatea cuvintelor sunt de origine latină şi de a elimina rămăşiţele graiului „varvarelor ghinte”, adică slavonismele. Spre deosebire de Clain şi Şincai, Maior crede limba română derivată nu din latina clasică, ci din cea vulgară. Transcripţiile cu literă latină nu sunt simple substituţii de semne, ci ortografieri etimologice. „Adică” se scrie „adeque”, „care”, „guare”. Etimologiile sunt de fantezie. Tâlharul e un purtător de săgeţi, un telifer, birăul e un vir magnus, tânguirea vine de la tundere, fiindcă jeluitorii se tund. Totuşi se face o mare nedreptate latiniştilor cu privire la neologismele adoptate. O mare parte din formele propuse de ei au fost absorbite de limbă: cauză, siguranţă, evidenţă, providenţă, anticipaţie, conversaţie, educaţie, explicaţie, ocupaţie, ediţie, tradiţie, important, consecvent, evident.

Tot mai numeroase se fac traducerile din literaturile occidentale, adesea prin mijlocirea unui text neogrec. Se oferă tălmăciri din Gessner, Mably, Voltaire, Fenelon, Moliere, J. J. Barthelemy, Metastasio, Alfieri etc. Boierimea se abonează la jurnalele apusene şi-şi agoniseşte biblioteci cu cărţi franceze şi italiene.