Vasile Aaron şi Ion Barac
Dacă nu s-ar amesteca în opera lor elemente ale veacului XVIII, Vasile Aaron şi Ion Barac ar fi întâii poeţi de fază medievală, prin încercarea de a preface materia evangelică şi clasică. Amândoi sunt nişte remarcabili vulgarizatori, vorbind poporului în limba şi ritmica lui. Vasile Aaron (t 1822) are chiar noţiunea sonorităţii („dulceaţa versurilor”) şi dă cititorilor instrucţii de respiraţie, pe versuri anodine:
Omul cât să naşte.
cu cât să măreşte,
Grija şi năcazul.
Încă cu el creşte.
Te rog, o, iubite!
Mai vină la noi,
Să mai grăim ceva.
Şi despre nevoi.
Scrierea cea mai notabilă a lui Aaron este Patimile şi moartea a Domnului şi Mântuitorului nostru Is[us] H[risto]s, inspirată de Der Messias al lui Klopstock. E o merituoasă operă de divulgare în versuri bine rostogolite, cu încercări modeste de a sugera paradisiacul, simfonicul, fulgurantul şi sfânta veselie a duhurilor:
Atunci tot limbul răsună
Şi saltă de voie bună.
De un merit superior este Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă a lui Ioan Popovici Barac, traducător din Halima, din Shakespeare, editor a o mulţime de scrieri populare obscure, versificator după Iosephus Flavius al unui poem Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului. Arghir umblă prin lume după Ileana cea vrăjită şi o găseşte după un şir de piedici fabuloase. Naraţiunea lui Barac are farmec (bineînţeles, nu e originală, ci prelucrată după Argirus Historiaja a ungurului Albert Gergey) şi o certă coloare. În drum spre Neagra-Cetate, Arghir dă de un soi de Polifem monocular, care-l oferă o cină gigantică: Acest uriaş îndată Cu o cină se arată, în frigare vrând să tragă O căprioară întreagă.
Face cină boierească,
Ca pre Arghir să-l cinstească,
Masa lângă foc o pune,
La lumina de tăciune:
Şi şed toţi pe lângă vatră
Pe câte un sghiab de piatră.
Arghir până să îmbuce
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriaşul, dacă-l gustă,
Cu stomac ca de lăcustă,
I-ar fi plăcut ca să tragă
Pe gâtu-şi o bute-ntreagă.
Grădina cea plină de fragranţă a Ilenei în care adoarme Arghir este evocată floare cu floare, după metoda pictorilor primitivi. Tema aceasta a grădinii, venită din Orient, a culminat în poezia Renaşterii, spre a se reînnoi prin simbolişti:
Cât au călcat cu piciorul,
N-au mai văzut crăişorul
Câte flori împodobite,
Câte râuri limpezite!
Oh! Câţi trandafiri miroase
Cu foi rumene, frumoase!
Rosmarinii au verdeaţă
Şi garoafele roşeaţă.
Aici crinul să albeşte,
Colea nardul frumos creşte.
Chedrul ramurile-şi tinde,
Care mult văzduh cuprinde.
Chiprul frunze înverzeşte
şi văzduhul le clăteşte.
Izvoarele curg răcite,
Ca cristalul limpezite.
Barac are, în numeroasele lui prelucrări, un adevărat geniu al titlului analitic care taie răsuflarea: Patimile cele mari şi minunate ale unei mademoizelle cu numele Cartigam care fusese fiica unui Paşă turcesc anume Ibrahim de la Anadol şi ia căzuse în robia creştinilor când au bătut pre turci şi i-au scos din ţara ungurească, din Buda capitala ţării, unde lăcuisă Paşa turcesc mulţi ani, apoi fu botezată Hristina în Pariz şi făcută grofiţă.
