Prozatori şi poeţi

N. N. Beldiceanu (1882-1923) şi-a umplut opera în proză, moldovenizând fără savoare, cu „chipuri de la mahala”, tratând subiecte mărunte şi despre lume refractară: o fetiţă persecutată, o alta sedusă de un căpitan, păsări de ogradă îmbătate cu vişine din vişinată. I. C. Vissarion din Costeşti prezintă ţărani munteni fără simţ moral, în stare continuă de delicvescenţă. I. Dragoslav (1875-1928), fălticenean, era mai interesant personal ca boem de origine ţărănească decât prin literatura lui limbută, adulterând teme caragialiene, sadoveniste etc. Al. Cazaban stă tematic în raza lui Sadoveanu (vânătoare, compătimire pentru sălbăticiuni, vădane enigmatice) şi e un foiletonist cu repeziciune de condei şi muşcătură sarcastică.

Romanele lui V. Demetrius au intenţia de a zugrăvi păcatele societăţii româneşti. Poeziile aceluiaşi (Canarul mizantropului) sunt corecte şi cântă, cu mult din Traian Demetrescu, viaţa proletară, în profesii ce formează pitorescul provinciilor (dogari, tăietori de lemne). Radu Cosmin vede Bucureştii ca o Sodomă în romanul Babylon şi veştejeşte societatea română în satire vehemente, fără valoare. Horia Furtună a scris poeme multicolore în tradiţia Macedonski. Balada lunii, cea mai remarcată, e o desfăşurare de decoruri selenare în genul feeric şi de calambururi de imagini, agreabile: în straie albe de hermină Pe codrul negru şi sihastru Pari, sub povara de lumină, Că împietreşti în cerc albastru şi că pădurea fermecată De ochiul tău. Pornind încet, Se-apropie halucinată Ca o pădure de Macbeth.

Poetul s-a ispitit să facă, după V. Eftimiu, basm dramatizat (Făt-Frumos, Păcală), cu vina capitală a limbuţiei. Poezia lui G. Talaz e cogitativă în aparenţă şi simbolistă în fond, făcându-şi din câteva imagini: „mugurii”, „mlaştina”, „spinul”, „călătorul”, „scorbura”, „frunza”, „malul”, cifruri cu corespondent în universal.