Mihail Sorbul

Piesa lui Mihail Sorbul care a stârnit la întâiele reprezentaţii o vie discuţie e comedia tragică Patima roşie, remarcabilă prin siguranţa tehnică, repeziciunea acţiunii, simplificarea personificaţiei. Sunt numai cinci eroi (Sbilţ, Castriş, Rudy, Tofana, Crina), care vin mereu pe scenă şi au toţi un rost fundamental. Acţiunea e limpede formulată în trei acte. Castriş, student bogat şi om de treabă, vesteşte pe concubina lui Tofana că are învoirea de a o lua în căsătorie. Tofana (pretenţii de intelectuală, aspiraţii de femeie) refuză. Rudy, cuceritor ieftin, se mută în aceeaşi casă, iar Tofana îi sare de gât aproape numaidecât. Rudy, care plictisit de viaţa lui uşuratică ar voi să se căsătorească cu Crina, fuge de ea. Tofana îl împuşcă. În câteşitrele actele cortina cade bine pe câte o replică memorabilă. Psihologia e schematică, fireşte, cum se şi cuvine în teatru. Sbilţ e mefistofelul piesei şi latura comică, un sarcastic parazit, filozof cinic şi istoric al familiei. El înveseleşte pe spectatori prin aforismele lui moderat paradoxale. Tofana e mai puţin intelectuală cât femeia fascinată de prestigiul cuceritorului profesional şi jignită de rezistenţa lui. Factorul ereditar, patima roşie, adică a vărsării de sânge (strămoşul a fost hingher) motivează exterior un gest de răzbunare, suficient în sine. Rudy ar fi un banal cuceritor dacă n-ar înfăţişa un accident neprevăzut în carieră. El a dat de o femeie superioară lui intelectualiceşte şi mai ales de o pasionalitate morbidă. Cuceritorul devine victimă. Prin acest schematism substanţial şi prin rotunditatea tehnică, Patima roşie se va citi şi reprezenta oricând cu mari satisfacţii estetice. Versificaţia trudnică şi de altfel mai mult grafică, deşi cu încercări lăudabile de arhaizare, îngreuiază mişcarea din Letopiseţi, dramă istorică în cinci acte, ce suferă de altfel de o încetineală structurală. Ideea este originală, mai nimerită într-o epopee. Ion-vodă cel Cumplit e trădat de boieri; toţi laolaltă, domn şi supuşi, suportă fatalitatea istorică a ţării. Sub raportul teatral piesa suferă de prea multă maşinărie scenică. Dezertorul e o piesă vie, ocazională, care foloseşte în chip original mediul mahalagesc pentru un eveniment sublim. A doua tinereţe (istorie dramatică a unui sexagenar exasperat de nevastă, trăind o clipă de fericire cu o tânără Assunta) are un dialog viguros şi o violenţă de gesturi justificată prin decorul napoletan. Comedia are însă un aer de lucru factice şi stilizat în sensul grotesc şi baroc al pieselor lui Crommelinck. Alte piese ale lui M. Sorbul sunt sau neînsemnate sau insuficiente. Toate poartă titluri de senzaţie, promiţând mai mult decât dau (Coriolan Secundus, Dracul, Baronul, Don Quichotte). Romanele (O iubeşti? Mângâierile panterei) sunt sub orice nivel.