Victor Eftimiu

Sub înrâurirea teatrului de declamaţie şi fantezie fabuloasă al lui Ed. Rostand şi al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplică în Inşir’te, mărgărite basmului românesc, străduindu-se a-l accentua simbolurile incluse. Alb-împărat îşi mărită fetele, Sorina alege la întâmplare pe Buzdugan şi fuge în noaptea nunţii în căutarea lui Făt-Frumos, care la rându-l umblă după Ileana Cosânzeana, pe care o ţine închisă Zmeul Zmeilor. Eroii aleargă unul după altul şi când se găsesc încearcă dezamăgiri. Deci basmul simbolizează aspiraţia spre idealitatea erotică. Două din fetele împăratului sunt suflete comune, conformiste. Sorina, Făt-Frumos, Zmeul sunt nişte visători pentru care valoarea idealului stă în inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri în acest basm, însă interpretarea pe care o dă autorul Zmeului e interesantă. Zmeul, văzut ca un demon şi un Barbă-Albastră, reprezintă un soi de solitar, un geniu, năpăstuit de imaginaţia prăpăstioasă a lumii. Valoarea piesei, care rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru, stă în explozia juvenilă de poezie mitică, în maturitatea versificaţiei. Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate spre a nu îngreuia declamaţia. Călin-Nebunul al lui Eminescu, puţin scurs de miere, dar încă păstrând miresmele, a trecut pe aici. Şi peste tot pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gras de poveste. În stilul popular al lui Creangă şi Eminescu, Alb-împărat are o oratorie sfătoasă de rigă cu suflet ţărănesc, arhaic:

Oaspeţi dragi, Mărită Doamnă, fetelor, cinstită curte, Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte, Număraţi îmi sunt de-acuma bobii vieţii, număraţi! Astăzi, mâine, întâlni-voi pe strămoşii împăraţi! Stăpânind ţinutul nostru în credinţa strămoşească, Rareori îngăduit-am minţii mele să greşească. Rareori supuşii Ţării înălţat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea glasului plânsorilor.

Când, în timpul nunţii, Făt-Frumos trece pe la curte, împăratul, vesel de băutură, îl întâmpină singur afară şi fără multă ceremonie ţine să ciocnească un pahar cu el. Pe acelaşi Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă, împăratul îi împinge cu mâna şi-l dă afară. Tocmeala apoi între el şi voinicii peţitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveşte existenţa Zmeului e de o rară poezie şi dezvăluirea felului cum se nasc miturile în popor e făcută cu un fin umor, căci spectatorul asistă şi la drama reală a Zmeului şi la urzirea basmului de către ţărani. Cocoşul negru, „fantezie dramatică în şase acte”, este o încercare de a construi ceva asemănător cu Faust al lui Goethe. Evident, V. Eftimiu nu e un gânditor şi piesa nu putea să izbutească în adâncime. Nota esenţială e un fantastic mai mult haotic decât într-adevăr grandios, dar de un farmec fabulos indiscutabil, în stilul Carlo Gozzi şi al lui Cazotte. Lui Verde-împărat i-a cântat cocoşul negru şi, fatalist, el roagă pe fiii săi Voie-Bună şi voievodul Nenoroc să stea pe lângă el. Dar Nenoroc ar dori să plece. Prin urmare Voie-Bună e conformistul, Nenoroc este nostalgicul, amândoi prin puterea fatalităţii. Presimţirea lui Verde-împărat se izbândeşte, vine Roş-împărat care-l omoară, fiii sunt aruncaţi la închisoare. De acum încolo Voie-Bună face numai lucruri cuminţi, până ce se întoarce în patrie şi răstoarnă pe uzurpator, în vreme ce Nenoroc, consiliat de Diavol, devine un geniu al răului, criminal, instigator, sinucigaş. S-a observat incompatibilitatea între fatalitate şi calitatea de om liber a lui Nenoroc, căruia i se dă putinţa să aleagă între bine şi rău. Contradicţia e numai aparentă. Nenorocul e sortit să fie mereu nemulţumit, răzvrătitor căilor bătute. Numai pe el îl poate tenta Diavolul, fără izbândă deplină şi finală, fiindcă şi experienţa binelui atrage pe voievod. Nenorocul e un Faust parţial, înfăţişând numai pe solitari, pe investigativi. Adevărata vină a dramaturgului este că a făcut simpatică platitudinea lui Voie-Bună şi odioasă anxietatea lui Nenoroc. De altfel meditaţia e umflată de vorbe şi de colori, pierdută în fantastic, goală pe dinăuntru. Piesa se pierde în episoade de fantezie, cum e mascarada cu pretenţii adânci din grădina lui Epicur. Declamaţia e facilă, tremolată, pompoasă, multicoloră, poleită cu felurite calităţi minore, nu fără obişnuitele însuşiri, basmul în total formând un excelent spectacol, zgomotos şi feeric. În Prometeu, V Eftimiu a voit să înfăptuiască sobrietatea şi echilibrul teatrului clasic, rămânând totuşi în limitele dramei ideologice. Prometeu e un umanitarist care se sacrifică pentru o omenire ingrată în care totuşi crede. Către sfârşitul tragediei el se şi confundă cu Isus. Tocmai această analogie de succesiune între mitologia păgână şi cea creştină alcătuieşte miezul valabil al piesei. Intors la basm, dramaturgul regăseşte tot farmecul din Inşir’te, mărgărite. Tebaida, Atrizii sunt reluări foarte spectaculoase de teme tragice cu lăudabilă tehnică teatrală, Don Juan reinterpretează pe celebrul erou ca un inamic al fariseismului, cu ironii pentru intoleranţă care aduc aminte de Torquemada lui V Hugo. Şi tablourile sunt la fel de fastuoase: o cameră neagră cu un catafalc între făclii, o piaţă publică în care Abrahamo Balmaseda ţipă că şi-a omorât fata sedusă de Don Juan, Inchiziţia proiectată pe perdele negre, o curte de mânăstire, un festin cu strigoi. V. Eftimiu a mai scris numeroase piese de teatru, interesante fiecare dintr-un punct de vedere, poezii onorabile, nuvele, basme, romane, acestea din urmă în manieră senzaţională pentru plăcerea publicului şi e de presupus cu intenţii curat comerciale.