Caton Theodorian

Proza lui Caton Theodorian (1877-1939: Sângele Solovenilor, Calea sufletului, Povestea unei odăi) nu poate să mai intereseze decât pe istoricul literar. Singur dramaturgul supravieţuieşte şi numai prin Bujoreştii, care e una dintre cele mai bune comedii româneşti. S-ar părea că piesa tratează conflictul dintre aristocraţie şi burghezie, ca în teatrul lui E. Augier. Un bătrân boier, Fotin Bujorescu, pierzând pe unicul său băiat, nu mai voieşte să-şi căsătorească fata cu un Cărbu-neanu oarecare, fiu de oameni simpli. El arată ginerelui prezumtiv portretele strămoşilor şi-l declară că înţelege să-şi perpetueze spiţa. În fond, bătrânul Fotin n-are nici o repulsie de mezalianţă. Pe el îl munceşte un sentiment mai profund: dorinţa de mântuire prin procreare. Fotin se mulţumeşte cu veşnicia în ordinea carnală, ba chiar numai cu aceea, fictivă, a numelui, fiind providenţialist cu privire la familie, ca mazziniştii în privinţa naţiei: „Dumnezeu vrea ca neamul Bujoreştilor să nu se stingă”. Lui Cărbuneanu i se cere să-şi schimbe numele în acela de Bujorescu şi cum tânărul refuză, e găsit un spiţer cu acest nume. Spiţerul, rugat de fată, care dăduse bunurile sale lui Cărbuneanu, consimte la o căsătorie-formalitate. Copilul nu e al lui şi el suferă, căci îşi iubeşte nevasta. În sfârşit lucrurile se află, nobleţa de suflet a spiţerului e lăudată şi căsătoria devine efectivă. Prezenţa lui Amos Bujorescu, spiţerul, care sub aerele lui sasistite ascunde un spirit fin şi o inimă neprihănită, trezeşte un râs cordial. Pentru întâia oară Galuscus şi Chicoş Rostogan sunt reabilitaţi şi interpretaţi cu omenie. Deşi dialogul e presărat cu banalităţi şi dulcegării poetice, piesa toată e armonioasă şi cu aer definitiv.