Limba. „Literatura” religioasă

În „torna, torna fratre”, cuvintele strigate (după Cronografia lui Theophan) la anul 579 de un soldat bizantin, au crezut unii a găsi un document echivalent cu jurământul de la Strasbourg (842) şi carta capuană (960). Din felurite pricini, între care uzul oficial al limbii slavone în biserică şi cancelarii, primul text în limba română (lăsând la o parte urmele fragmentare) rămâne scrisoarea câmpulungeanului Neacşu către judele Hanăş Beagnăr din Braşov (1521). Îndată după aceea folosirea limbii române (nu mai nouă decât celelalte graiuri romanice) devine frecventă. Dar întâile tipărituri şi mss. Miniate sunt slavone. De la popa Nicodim, întemeietor al Tismanei, a rămas o Evanghelie copiată în 1405, la M-rea Neamţul s-a caligrafiat în 1429 un Evangheliar. Intr-o mănăstire munteană călugărul sârb Macarie tipări în 1508 un Liturghier slavon. Propaganda reformaţilor în partea de sus şi de jos a Ardealului folosi, spre a capta pe preoţii români, texte în limba naţională în locul celor în moarta limbă slavonă, care era latineasca noastră. Psaltirea şcheiană, Codicele voroneţean („Faptele apostolilor”) găsite în copii din mijlocul secolului XVI reprezintă originale din a doua jumătate a secolului XV. La Sibiu se tipări în 1544, după o traducere din nemţeşte, un Catechism, rămas într-o copie ms. de popa Grigore din Măhaciu (Codicele Sturdzan). Judele braşovean Hanăş Beagnăr aduse în oraşul de sub Tâmpa un tipograf din Muntenia, pe diaconul „Coreşi ot Trăgovişte”. Acesta îşi începu activitatea cu un Catechism, român, în 1559 şi cu un Tetraevanghel, românesc şi el, în 1560, după care urmară felurite tipărituri naţionale şi slavone. Coresi se folosea de texte mai vechi.

Limba română, aşa cum apare din aceste întâie monumente lingvistice, e latină în structura şi lexicul ei fundamental. Tot ce priveşte situarea omului pe pământ şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în fine, intră în această zonă. Noţiunile de Dumnezeu, de ţară, de cetate, de lege sunt latine, bătrânul însuşi e un „veteranus” al imperiului. Împărăţia l-a lăsat aci domn („dominus”). Năvala slavă a adus vocabularul propriu a exprima noua stare de dependenţă. Acum alţii sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăţia, lăcomia, mândria, dârzenia, străşnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă pândită de toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stăpânul străin îl plăteşte, îl hrăneşte, îl miluieşte, îl dăruieşte, prilej de jeluire, tânguire şi smerire, de sfadă şi de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea, zdrobirea, strivirea, prăpădirea, smintirea, belirea. Amestecul pripit de rase duce la urâţenia neamului şi multe din cuvintele noi arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti, fiind apte pentru zugrăvirea monstruosului: mârşăvia, scârnăvia, trândăvia, gângăvia, gârbovirea, cârnia, pleşuvia, curvia, năucia, prostia, tâmpirea. Altele trezesc ideea teroristă a invaziilor (gloată, grămadă, ceată, norod, pâlc), evocând calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriţă, răscoală, răzvrătire, pribegire) cu sonuri înspăimântătoare (răcnire, hohotire, plescăire), sau trezind groaza infernală şi escatologică (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad).

Cu puţinele ungurisme apar notele unui grup imigrat făcând caz de neamul şi gingăşia lui, ale căruia toate sunt uriaşe, uluitoare. Turcii aduc pezevenglâcurile, caraghioslâcurile şi pehlivăniile. Grecii, sofistica şi sensibilitatea excesivă, apelpi-sirea. Din gravele latinisme, din groteştile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură.

Dialectul toscanic al limbii române îl constituie dialectul muntean, dacă se poate spune astfel, întrucât poporul şi limba română între Nistru, Tisa şi Dunăre se înfăţişează cu o unitate neîntâlnită nicăiri în Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate fonetică şi sintactică, dar Moldova şi Ardealul aduc fineţa nuanţelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine.

Aşa-zisa „literatură religioasă” de care s-a făcut prea mare caz nu e decât o producţie de tălmăciri de Psaltiri, Tetraevan-ghele, Praxii, Biblii, Slujebnice, Molitvenice, Minee, Paterice etc. O Viaţă a sfântului Leger sau un Heliant n-avem în această epocă. Traducerile sunt însoţite uneori de precuvântări, care au interesul lor filologic şi psihologic. Procurându-şi teasc de la Petru Movilă, mitropolitul de obârşie română din Kiev, Matei Basarab începu seria tipăriturilor printr-un Molitvenic slavon în 1635 şi prin Pravila românească („direptătoriu de leage”) tălmăcită după un nomocanon slav de Mihail Moxalie (1640), după care urmară alte cărţi slave şi române. Vasile Lupu în Moldova aşeză şi el la Trei-lerarhi tipar adus prin ajutorul aceluiaşi Petru Movilă şi scoase în 1642 textul grecesc al Decretului sinodal al patriarhului Partenie, iar în 1643 o cazanie, Carte românească de învăţătură duminecele preste an, tradusă de mitropolitul Varlaam din „limba slavonească”. Alte tipărituri urmară şi aci. Punctul culminant îl formează Biblia de la Bucureşti, a lui Şerban Cantacuzino, din 1688, fundamentală pentru noi ca şi Biblia germană a lui Martin Luther, monument de limbă literară valabilă şi azi şi destinată întregului teritoriu naţional, „rumânilor, moldovenilor şi ungro-ulahilor”.