Elocvenţa: Neagoe, Varlaam, Antim Ivireanul.

Neagoe Basarab, voievodul muntean, a lăsat nişte învăţături către fiul său Theodosie, scrise în slavoneşte şi traduse în româneşte. Copia din 1654 nu-l prototipul. Paternitatea lui Neagoe s-a contestat, se pare, fără motiv, fiindcă metoda compilării era atunci normală. Se văd elemente indiscutabile din Pareneticele lui Vasile Macedoneanul, din Ioan Zlataust, din Fiziolog, din Varlaam şi Ioasaf. Deşi cu imagini de împrumut, cadenţa patetică din plângerile la moartea fiului Petre dovedesc o înaltă rafinare în ondularea retorică: „Unde este acum frumuseţea obrazului? Iată s-au negrit. Unde este rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată s-au veştejit. Unde este clipeala ochilor şi vederile lor? Iată să topiră. Unde este părul cel frumos şi pieptănat? Iată au căzut. Unde sunt grumazii cei netezi? Iată s-au frânt. Unde este limba cea repede şi desluşită? Iată au tăcut. Unde sunt mâinile cele albe şi frumoase? Iată s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată s-au pierdut… „ Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam (1643) se remarcă printr-o limbă vie, limpede curgătoare (textul nu e original), printr-un ton familiar, direct:„. Cum iubeşti să-ţi hie ţie oamenii aşa şi tu să hii lor. Să te fereşti de a străinului. Să-ţi hie destul cu al tău. Să vă grijiţi hie carele de voi să vă ţineţi trupul nespurcat. În rugă, în trudă, întru paza sventei biserici.” Didahiile georgianului din Ivirul Caucazului, Antim, sunt mult mai însemnate. Pe Antim îl adusese în ţară pe la 1690 Constantin Brâncoveanu pentru îmbunătăţirea tipografiei mitropolitane. Numeroase tipărituri, între care greceşti şi arabe, se datoresc noului specialist, care, călugărindu-se, ajunse în 1708 mitropolit. Atitudinea antiturcă îl duse la caterisire şi moarte (1716). Şi predicile lui Antim sunt compilaţii, izvorul principal fiind Ilie Miniat, însă naturaleţa frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, familiaritatea, indignările, întristările, mustrările, întrebările retorice sunt personale. Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, echilibrând cu patos exacta maşinărie a cazaniei. El propune cu îndemânare ascultătorilor speculaţii teologice şi transcendentalităţi, vorbind de sensul mistic al cuvântului Mariam, despre botezul cu apă şi cu duh, despre mântuire, făcând cu graţie exegeză subţire. Mai ales are darul de a izbi imaginaţia printr-un soi de caractere morale, evocând de pildă pe înjurătorul „de lege, de cruce, de cuminicătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie”, pe ipocritul la spovedanie care a mâncat miercurea şi vinerea „peşte şi în post raci şi unt de lemn”, dar n-a dat de pomană nevoiaşilor, căci: „am face milă, ci nu ne dă mâna, că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea şi copilaşi cam gloată…”, pe cel care strâmbă din nas la mâncarea de post, răpştindu-se asupra verzelor, înjurând legumele, „zicând [că] în zadar s-au adus în lume”. Antim are suavitate, exaltare lirică şi face Fecioarei un elogiu franciscan desfăşurat într-o cadenţă fastuoasă ca o coadă de păun: „Aleasă este cu adevărat ca soarele, pentru că este încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos întru celelalte lumini ale ceriului; aleasă este şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele; şi pentru marea şi minunata strălucire, de toate şireagurile stelelor celor de taină se cinsteşte ca o împărăteasă; aleasă este ca răvărsatul zorilor, pentru că ea a gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume ziua cea purtătoare de vieaţă; aleasă este că este izvor, care cu curgerile cereştilor bunătăţi adapă sfânta biserică şi tot sufletul creştinesc; aleasă este, că este chiparos, carele cu nălţime covârşeşte cerurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea; aleasă este, că este crin, că măcar de-au şi născut între mărăcinii nenorocirii cei de obşte, iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba albiciunii; aleasă este, că este nor, care n-au ispitit nici o greime a păcatului; mai aleasă este, pentru că este fecioară mai nainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere; şi este o adâncime nepricepută a bunătăţilor şi o icoană însufleţită a frumuseţilor celor cereşti. Este o grădină încuiată, din care au curs izvorul vieţii, Hristos.”