Poezia

Deşi Haşdeu pretindea a fi găsit într-o psaltire versuri războinice compuse de chiar Ştefan cel Mare, întâiele stihuri (slavone) ce se cunosc sunt ale lui Udrişte Năsturel din Molitve-nicul slav de la 1635, repetate apoi în Pravila de la Govora din 1640. Întâia epigramă română vine ca un răspuns în Cartea de învăţătură a mitropolitului Varlaam (Iaşi, 1643): Deşi vezi cândva sămn groaznic, Să nu te miri când se arată puternic.

Sunt în total 12 versuri stângace, făcute în sudori, după care urmară şi altele. Într-un grup de 8 stihuri ale lui Varlaam găsim şi o primă „imagine”: Valuri multe rădică furtuna pre mare, mai vârtos gândul omului întru lucrul ce are.

Abia Miron Costin poate fi socotit ca un liric în adevăratul sens al cuvântului (dădea şi câteva lămuriri despre „stihoslovie”). În Viaţa lumii este, dacă nu multă poezie, măcar o vibraţie a deşertăciunii, de altfel de origine populară: Lumii cânt cu jale cumplită viaţă, cu grije şi primejdii, cum iaste şi aţa.

Fum şi umbră sunt toate, visuri şi păreare, ce nu petreace lumea? Şi în ce nu-l cu dureare?

Spuma mării şi nori supt ceriu trecător.

Punctul vital îl formează trecerea psalmodică a împăraţilor: Unde-s a lumii împăraţi? Unde iaste Xerxis? Alexandru Machidon? Unde-l Artaxerxis? Avgust, Pompei şi Chesariu? Ei au luat lumea, pre toţi i-au stins cu vreame, ca pre nişte spume.

Luând pildă de la polonul Jan Kochanowski, mitropolitul Dosoftei (1624-1694) publică în 1673 Psaltirea în versuri. Talentul nu-l lipsea, dovadă comentariul la capul de bour din-tr-o epigramă, mic tablou: Pre câtu-l de mare hiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pământ îşi pleacă.

Tălmăcirea e mai mult o variaţie lirică în jurul textului, cu introduceri de instrumente autohtone într-un loc, care dau strofei o mare vibraţie simfonică: Cântaţi Domnului în strune, în cobuz de viersuri bune şi din ferecate surle; Viersul de psalomi să urle, Cu bucium de corn de buor, Să răsune până-n nuor.

Cu evocări realistice de animale grele (fiind vorba de grădină): O scurmară vierii cei groşi de la luncă şi zimbrii o pasc şi-n coarne-o aruncă.

Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte: La apa Vavilonuluiprin Sion şi pentru ţară Jălind de ţara Domnului; Aducându-ne aminte, Acolo şăzum şi plânsemplângeam cu lacrămi fierbinte, La voroavă, ce ne strânsem. Şi bucine ferecate Şi cu inimă amarălăsam pren sălci aninate.

Un braşovean, Teodor Ivanovici Corbe, stihui şi el la 1720, în Kiev, Psaltirea, iar înaintea lui un Istvan Fogaraşi, român calvin, în versuri, precum se vede dintr-o copie a lui Ion Viszki din 1697.

Cântecele de stea, căzute în folclor, au fost la început nişte laude religioase ca ale lui Iacopone da Todi. Vestitul Stabat, atribuit acestuia, apare într-un astfel de cântec cules de Anton Pann. În 1768 iese la Cluj o culegere de Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti pentru „voia fetelor, nevestelor”, de un „holtei”: Dragostele tinerele Nu se fac din miere, ele, Da’ din buze subţirele Şi din grumazi cu mărgele…

Un număr de cronici rimate din a doua jumătate a secolului XVIII aparţin unei producţii mahalageşti, cu stângăcii savante, ritmuri inegale şi o mare măscărie populară, prevestind pseudofolclorul suprarealist, exemplu Istoria Ţării Româneşti de la leatu 1769 şi a Bucureştilor, săracii: Ce să vezi şi ce să zici? O grămadă de calici, Toate uliţele pline De mişei, de porci de câine, Cu câte un peşkir legat de mâni Şi-n cap pene de găini.

Uciderea lui Grigore Ghica (1777) a avut ecou atât în Moldova cât şi în Muntenia. Cronicile rimate respective au mişcări de Vicleim: Iar Grigorie-vodă Ghicanoaptea şi cu masalale, Porunci să-l tragă butca, Mergând până la un locu şi aşa au purces pă vale, Stătu de oftă cu focu.

Întâiul adevărat poem burlesc muntean este Povestea mavroghenească a pitarului Hristache, în metru de cântec de stea, într-un amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, grecisme şi radicale. Avem de-a face cu o critică de exponent al păturii joase, comic bombastică, prăpăstioasă, răzbunătoare, miticistă, zeflemistă la modul bucureştean: Nu trecu câteva zile Ş-auzim de domn că vine, Unul ce a fost în treabă: Dragoman pe Marea Albă.

Purtările domnului sunt descrise cu minunare sceptică de cetăţean păţit şi cu o suspectare ce insinuează scrântirea. Scriitorul umflă, recalcitrant la orice administraţie, dând actelor domnului o grasă coloare de obstinaţie absurdă şi ţicnită. O sală de arme, indiciu al unui estetism muzeal, devine o încăpere de ospiciu, în mijlocul căreia domnul ni se arată ca o jivină rea, lătrătoare şi incontinentă. Totul e înfăţişat maniacal, necurat, într-o foarte grotescă litografie populară: Nu mergea cu pompă mare, Ci călare voiniceşte. Şi la cap legat turceşte; Cu galeongii dinpreună Şi mazdrac ţiind în mână şi pe unde nu gândeai P-acolo-l întâlneai. Tiptil, pe jos şi călare, Prin târg şi prin mahalale; Uneori în port turcesc, Alteori călugăresc.

Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare de vornicul Alexandru Beldiman are aerul unei poliloghii umoristice, fiind de fapt o cronică a răzmeriţei de la 1821. Autorul vedea lucrurile la modul sublim şi socotea că ar fi avut nevoie de concursul lui Heraclit şi al lui Young: Aice am trebuinţă pe Iraclit să aduc.

Starea Moldovei să plângă, sau să pui să scrie Jung.

În 4.260 versuri se descrie monoton şi mecanic, cu săltări înveselitoare uneori, un eveniment în sine prozaic şi doar pe alocuri dăm de câte o caricatură morală, de câte o scenă mai plastică: Curgeau oile pe drumuri, toate gata a făta, Cinci oca nu trăgea una şi cine mai căuta; Intra în Iaşi o mulţime, atât din jos şi din sus şi peste trei-patru zile auzeai cum că oi nu-s.