P. Cerna
Părerea moştenită din cercurile junimiste că P. Cerna (18811913) ar fi un poet mare nu se poate susţine. Cerna nu e în realitate decât un modest poet, trudnic, în luptă cu limba, conceptual, oratoric, având cu toate astea nota lui. Afectat de o iubire neprimită, el a cântat în versuri solemne, cu ecouri din Eminescu şi Leopardi, regretul de a nu fi trăit marele mister al dragostei:
Noi ne-am de-o flacără curată,
Ce niciodată n-are să apuie
Şi nu furam norocul nimănuie;
Ci în iubire tânără, bogată,
Îmbrăţişam pământul, lumea toată…
E în poezia lui o atitudine de smerire în faţa femeii, chiar după înfrângere, care e de esenţa misticismului:
Nu ţi-am vorbit vreodată şi pe fereşti deschise
Nu ţi-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nţelese.
Setea euforică de a trăi e în continuarea liricii lui Macedonski, însă cu ondulaţii mai diafane, potrivite anemiei blânde a ftizicului:
Priveşte!… Cerul semănat cu stele
Chip purtător de zâmbet şi de vise
Înseninează pământeşti abise,
De mult ce caută cu drag la ele;
Şi toată fericirea lui senină
O-ntipăreşte pe pământ şi moare
Şi iarăşi lutul omenesc tresare,
Tinzându-şi dornic braţele-n lumină…
Surâzi, şopteşti, tot sufletul aieve-l
S-a risipit cu mirosul din floare.
