M. Codreanu
Începând tot cu poezie galantă, cu „mandolinate”, cu versuri pentru o „scumpă doamnă” sau „pe albumul unei fecioare”, M. Codreanu s-a specializat în sonet, pe care nu-l tratează deloc cu arta de smălţuitor a lui Heredia, ci ca pe o manufactură în serie, abstractă şi incoloră, adesea preţioasă, câteodată filozofantă. Totuşi, când poetul se opreşte la stări minore, plictiseală, blazare, rezultatele sunt notabile, ca în Simbolism de toamnă, mică simfonie a frunzelor, sau în Spleen, baudelairiană de provincie:
De neurastenie fugărit,
M-am dus să caut linişte la ţară;
Dar monotona pace seculară
Cântată de poeţi. M-a plictisit.
Lumine-n zori şi umbre-n asfinţit…
Şi toamnă, iarnă, primăvară, vară…
Şi-n casă gol… Şi-acelaşi gol afară
şi totul repetat necontenit.
Oraş ori sat. Netrebnice fermente,
Aceleaşi în palate turbulente
Şi-n paşnicul colibelor azil.
Oriunde trudă fără de repaos…
Şi-n sfere vide: Astrul inutil,
Perpetuând banalitatea-n haos.
