Anton Pann

Anton Pann (1797-1854) era din tagma psalţilor, pricepuţi în „ifose” şi „aghioase”, în „tereremuri” şi „nenenale” sub semnul vestitului Cucuzel dela Durazzo. O mare parte din cărţile lui sunt opere de specialitate: Axion, Cântări liturgice, Noul docsastar, Basul teoretic şi practic, Kalofonicul etc. S-a ocupat însă, fiind şi tipograf, cu prelucrarea de opere de colportaj: Cântări de stea, înţeleptul Archir cu nepotul său Anadan, Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Istoria lui Bertoldin, Noul Erotocrit şi altele. Cu pretenţii de poet liric, Pann şi-a adunat poeziile în Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului, amestecându-le cu producţii străine. Aceste cântece de lume sunt vulgare şi lamentoase: Hotărât sunt or să mor, Or ca să te am amor: Că din ceas ce te-am zărit Minţile mi s-a zmintit…

Povestea vorbei e o falsă culegere folcloristică, întrucât Pann nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, obţinând adesea un efect cromatic uluitor. Limbuţia, darul său de a versifica, nu fără a căuta greutăţile, sunt extraordinare: Eu nu îţi zic alta decât să ştii cum că După cum eşti mare şi vrednic de muncă, Când te tocmeşti cere să-ţi dea plată bună.

Un prim ton umoristic vine din uşurinţa cu totul mecanică cu care se versifică chestiuni curente, cu o repeziciune aforistică de natura bufonadei: Sarea când e umedoasă arată ploaie sau nor, Iar când este uscăcioasă va fi timp dogoritor. Când nu arde focul bine şi luminarea frumos Să fiţi siguri că ne vine de undeva un nor gros.

Orice copil ar râde azi cu hohote citind în Hristoitie sfaturi ce presupun o stare de animalitate superlativă: Când vei fi la adunare Sau vorbeşti cu oarecare, Te păzeşte foarte tare, Ca nu din vreo rea dedare, Să-ţi fie mâinile ajunse Spre părţile cele ascunse, Au să te scarpini cu ele Spre locurile acele, Că e lucrul de ruşine Şi a fi nu se cuvine.

Cumulul de elemente constituie procedeul pictural, ca în „Istoria poamelor”, răsturnare masivă de fructe într-o natură moartă: Pe vestita Chitră, cap a fi o puse; Rodia alese, cum şi pe Lămâia, Piersica, Naramza pentru treapta-ntâia; Iar a doua treaptă rândui pe Părul Cu Cireaşa, Vişina, Zarzăra şi Mărul; Iar pe supt aceştia Coarna şi pe Pruna Cum şi dopotrivă Nuca şi Aluna.

Pann făcea „metafore”, antropomorfizând, cum e cazul în portretul cepei: Cum simţi aceasta Ceapa, totodată, Cum e din natură foarte veninată, Se-mbrăcă îndată, iute, cu mânie, Douăsprece haine puse de dimie şi cămăşi atâtea albe, subţirele, îmbrăcând binişul roşu peste ele, Pieptenă şi barba-şi albă şi bătrână, Scuturând-o bine de pământ, ţărână.

Metoda fundamentală este aglomerarea de sentinţe, grămădirea aproape monstruoasă de aforisme pe o idee iniţială şi printr-o asociaţie foarte largă, alinierea lor după un program ritmic, totdeauna cu efect burlesc:

Arta e clasică, îndreptată spre observaţia morală, de altfel cu mari îndemânări tehnice (rime interioare, armonizare a colorilor ţipătoare). O galerie de „caractere” este alcătuită numai dintr-o combinaţie obiectivă de proverbe şi zicători, plină de nuanţe invizibile, de o truculenţă genială. Iată tipul sintetic al indolentului:

Pann are meşteşugul măscăriei fine, al amestecului savuros de mirosuri lingvistice tari. Portretul feciorului de împărat, fiu de ţigancă, poate servi ca specimen: Deci crescând băiatul mare, ”Că este o floricică Şi-ntâi şi după-nţărcare, Nasul care îţi băşică”; Şi de când umbla ca broasca”C-alta e mirosul floarei începu să se cunoască: Ş-alta este al putoarei”; „Alt miros dă florăria Ş-alt miros dă bălăria”. Astfel dar şi copilaşul, Ce-l numea toţi coconaşul, S-a văzut de vârstă mică C-o să iasă o urzică, Sau o floricea de laur, Deşi cheltuiau ei aur. Dându-l să înveţe carte Ş-a urma ştiinţi înalte îi era de surdă toate, Nu putea la cale scoate; „Că prostia din născare Niciodată leac nu are”; Nu putea nimic să-nveţe Nici din vorbă, nici din beţe; Dar năravurile rele Era eminent la ele; Mişeliile din lume Le ştia el toate-anume; El ştia să-njure bine Şi cântece de ruşine; învăţase şi la fluier, încă şi din buză şuier, A se tăvăli-n gunoaie Ş-a se juca cu noroaie.

Toate maşinăriile comediei sunt folosite, bineînţeles cu materie aforistică, monologul, dialogul cu replici simetrice, jocurile de a parte, micile bufonerii de limbaj sau de mimică, Povestea vorbei fiind o comedie a cuvintelor pure şi o comedie umană, făcută din observaţii impersonale, surprinzătoare în totala lor lipsă de inedit.