Constantin Negruzzi

Activitatea poetică a lui C. Negruzzi (1808-1868) e redusă şi palidă. Aprodul Purice, „anecdot istoric”, se remarcă prin multicoloarea câte unui detaliu. Din Marşul lui Dragoş se poate reţine un tablou de ospăţ:

Melancolia e aproape o traducere după Legouve, „roata norocului” din Reverii un ecou prozodic din V Monti:

Din teatru, tălmăciri şi prelucrări de vodeviluri franceze îndeobşte, remarcabilă e versiunea fragmentară din Les femmes savantes de Moliere, nu numai izbutită, dar sub raportul transpunerii spiritului intrinsec în alt limbaj, o operă originală, prezentând afectări şi istericale la modul oriental.

Dar întâi de toate Negruzzi e un mare prozator, fără invenţie, mărginit la anecdotă şi memorii. Cea dintâi nuvelă, Zoe, cu intrigă violent romantică, izbeşte plăcut ochiul prin arta de ilustrator, atent la învălmăşirea de tonuri şi la contrastele acestei răspântii între Occident şi Orient. Cât despre structura prozei, înainte de orice comparaţie, trebuie să se releve că Hermiona Asachi tradusese în 1839 Rene-Paul şi Paul-Rene de Emile Deschamps şi că în acelaşi an în Almanachul literar cineva dădea din acelaşi autor Francesca de Palerma. Deşi nuvela lui Negruzzi e zgomotos romantică, conţine totuşi aptitudini realiste şi în această privinţă citarea lui Prosper Merimee e legitimă. Dacă în aparenţă eroii sunt nişte satanici, în fond ei aparţin speţei clasice a recilor ademenitori de femei, analişti imperturbabili ai situaţiilor. Cu o memorabilă ilustraţie de epocă se deschide şi nuvela O alergare de cai, cu acţiunea la Chişinău, loc de împerechere a luxului cosmopolit cu mizeria tartară. Prezentarea eroilor e nu se poate mai cromatică: „Un frumos landou de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul în vechi costum rusesc, cu barba lungă, îi mâna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav vrednic de un magistrat.” Intriga sentimentală cade pe plan secundar. Esenţial e stilul wertherian al melancoliei: „Mă simţeam foarte trist. Voiam să plâng şi nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el…” Umoarea sumbră a eroului e comentată de tunete. Salonul are un aspect funerar grandios: „Părea că mă aflam într-un salon îmbrăcat în doliu unde ardeau două mari policandre cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea.” Negruzzi profesează umorul romantic. În Scrisori şi în scrierile mărunte, witz-ul e învederat. Trecerea prin Podul Iloaiei este prilej de reverie şi sarcasm, biografia lui Scavinschi un pretext de a zugrăvi cu râs amar un bolnav de răul veacului. Romantică este şi impertinenţa tânărului boier din capitală, care, plictisit de curiozitatea provincialilor, îi convoacă şi le dă informaţii despre persoana sa: „Boieri, cucoane şi cuconiţe! Eu sunt de la Iaşi. Şed în casă cu chirie în mahalaoa Păcurarii. Trăiesc din venitul unii moşioare ce am. Mă numesc B. B. Am venit aici ca să scap de tină şi de pulberea Iaşilor şi o să şed vro lună… „ Totuşi există la Negruzzi un umor curat clasic. Motivul din Au mai păţit-o şi alţii aparţine vechii nuvele italiene şi e tratat cu zâmbete moliereşti. Postelnicul Zimbolici e un Amolphe şi Agapiţa o Agnes. Puţini umorişti români au o mai cristalină „ joyeusete” decât Negruzzi, care în „fiziologiile” lui reia portretul labruyerian, caricându-l cu mari pete de coloare în maniera Hogarth: „Provincialul umblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, amăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente ale boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi resucite… „ în Iepurărie dăm de un laş care se justifică într-o cuvântare faceţioasă. Capodopera acestei proze de ilaritate clasică este Păcală şi Tândală, cu un râs de subtilitate infinită ce nu se poate comunica decât unui cititor care petrece la erudiţia hohotitoare a lui Rabelais şi a lui Sterne. Arta constă în a vărsa un sac de sentinţe, legate între ele prin intimităţi mai mult verbale decât de conţinut, în spiritul unui gnomism pur: „Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te săleşti a fi totdauna la mizloc de masă şi la colţ de ţeară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi ferbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei prăpădi şi pre Mihoho.” Cu Alexandru Lăpuşneanu, Negruzzi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi. Eroii au un desen uimitor. Cu greu se poate închipui o sinteză mai perfectă de gesturi patetice, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică. Lăpuşneanu e un damnat romantic, osândit de Providenţă să verse sânge şi să năzuie spre mântuire. Melancolia lui sangvinară e colorată cu mizantropie. Dar individualitatea lui e puternică. El e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane, hotărât şi răbdător. Tăierea boierilor e purtare de criminal fanatic într-o privinţă, de om politic rece într-alta. Tabloul respectiv e al unui colorist îndrăzneţ, amestecător de costumaţii pitoreşti, de sânge şi lividităţi. Drama lui Moţoc, soi de Polonius, curtean linguşitor şi poltron, predat de vodă furiei populare, formează un al doilea act puternic. Dezorientarea vulgului şi hotărârea lui iraţională de a cere „capul lui Moţoc” sunt de o rară fericire. Mai departe urmează lupta de exterminare a Lăpuşneanului, a cărui zvârcolire lasă impresia unei solide creaţiuni literare.