Perpessicius

Întâia culegere de versuri a lui Perpessicius, Scut şi targă, conţinea însemnări pe raniţă, cu emoţie profundă dosită sub un aer de falsă superficialitate. În fond atmosfera era înrudită cu aceea din poezia lui Rimbaud, specializat în poezia haiducilor nostalgici, setoşi de vagabondaj, de intelectualitate şi de mirosul crud al ierburilor, iar executaţii în şanţ dintr-o poezie erau rude cu soldatul în putrefacţie din Le dormeur du val: Din şanţ executaţii privesc cu ochiul fix Spre stelele sublime ce ard în depărtare Şi-n recile pupile sticlirile stelare Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

Brăilean, deci apropiat de Bărăgan, poetul are, împreună cu toţi muntenii, simţul eternităţii viguroase a câmpurilor, indiferente la gunoiul uman: Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură în tot ul, flora stelelor polare Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră, Scutură multiple jerbe şi coroane funerare Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Apoi din ce în ce Perpessicius se precizează ca un intimist, scriind direct, cum simte şi luându-şi ca patron pe Alain Chartier („En, moy n’est entendement ne sens/D’escrire, fors ainsi comme je sens”). Nu compune, ci-şi alege temele din imediata experienţă iar limba din conversaţie sau din cărţi, cum se-ntâmplă, improvizând „cărţi poştale”, însemnări pe albumuri. Aşezarea la o masă cu cantalupi, prune, nuci e prilej de poezie. De asemeni instalarea într-o casă, reocuparea locului obişnuit la bibliotecă: Ce farmec e-n biblioteca izolată!

Plutesc în voia gândurilor line şi mă surprind gândindu-mă la tine şi mă încânt de-această locomoţiune minunată, Ce îmi permite să ajung cu bine, Cu toate că-l înzăpezită linia ferată.

Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită, Revăd Danubiul şi balta înverzită, Revăd atâtea colţuri răzbătute-n mai.

Intimismul simbolist şi livresc e împrospătat de un clasicism elegiac de factura Ovid-Catul-Properţiu. Frigul ţinuturilor critice, mormintele, ceea ce întunecă existenţa sub soarele mediteranean şi printre albele coloane, acestea sunt ideile poetice ale elegiacului, clasic nu în decor ci în substanţă. Teroarea de mări negre, zăpezi şi vânt aspru e ovidiană: Gazetele din Urbe au avut dreptate Scriind că astăzi apele vor fi-ngheţate. Ieri, toată noaptea, cu tridentul său, Neptun Le-a frământat şi răscolit ca un nebun.

O! Cum gemeau, prin vânt, plângând cu aspră voce Năvarnica Lycorias şi Phyllodoce, Cum alergau de colo-colo despletite Prin valurile de furtună biciuite!

Brumele flamande se prefac în ceţuri cimeriene, bălţile dunărene în ape infernale, Mureşul în Styx: Dar Mureşul e-n vale cu apa-l cătrănită, Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuită Ne-aşteaptă să ne treacă pe celalt ţărm, cu bacul. Şi ni-l aşa de bine c-aici ne-am face vacul Şi-n ostrovul de tihnă, ne-am veşnici hodina De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.

Într-o parafrazare foarte izbutită din Horaţiu, se strecoară un uşor spleen modern: Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii! Ce sarbezi şi iute mai trec şi sărmanii De noi, cât trudim şi ne zbatem în viaţă Şi toate sfârşesc tot la malul de gheaţă.