Ion Creangă

Din întâia promoţie a ruralilor, Ion Creangă (1837-1889) este figura cea mai proeminentă. În chip curent se admiră în opera acestui humuleştean farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de frumuseţe. Lucrul este exagerat, deşi nu se poate contesta plăcerea rezultată din folosirea unui limbaj plin de moliciune, de altminteri cu o desăvârşită moderaţie, indiciu de tact artistic. Ca şi Caragiale, Creangă e un dramaturg deghizat în prozator, un monologist şi limba sa e de fapt limba eroilor. Şi obiceiul de a admira la povestitor puterea „de a crea tipuri vii” este nejustificat. Întrucât priveşte Amintirile şi Moş Nichifor Coţcariul, se mai poate vorbi de tipuri vii în sensul autenticităţii. Căci altfel ce observaţie pătrunzătoare găsim în Amintiri? O mamă de la ţară îşi ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce să-şi ţină băieţii în şcoli, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste spuse anecdotic pe puţine pagini. Întâmplările sunt adevărate dar tipice, fără adâncime. Insă într-un basm de ce observaţie poate fi vorba? Acolo totul e simbolic şi universal. În poveste şi nuvelă nu se observă, ci se demonstrează observaţiuni morale milenare. În Soacra cu trei nurori dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră; Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de mamă; Dănilă Prepeleac dovedeşte că prostul are noroc; Punguţa cu doi bani dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor; Povestea porcului verifică adevărul că pentru o mamă şi cel mai pocit prunc e un Făt-Frumos etc. Amintirile nu ies nici ele din această formulă. În ele se simbolizează destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor mai lua toţi. Aci nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal, căci Creangă povesteşte copilăria copilului universal.

Aşadar tehnica rămâne în ultimă analiză totul. Analizând Capra cu trei iezi, descoperim procedeele lui La Fontaine. Animalele sunt văzute omeneşte, constituind nişte simboluri-caricaturi, nişte „maschere”. Capra cea cu multe ugere şi cu glas behăitor este o caricatură oferită chiar de natură a mamei, în vreme ce lupul cu ochi turburi şi dinţi ascuţiţi este simbolizarea omului fără scrupul. Ca simplă transcriere a limbajului unei ţărănci supărate, văietăturile caprei sunt de oarecare coloare, ca manifestare a unui animal, ele sunt bufone. Behăitura caprei răsună laolaltă cu jelania ţărăncii, dând un spectacol caricat. Soacra cu trei nurori e şi ea o comedie, în care n-a mai fost nevoie de trăsăturile unui animal, deoarece soacra a căpătat în popor renumele unei caricaturi. Toată seva stă în limbă. Soacra înfăptuieşte în vorbirea ei perfecţiunea malignităţii socerale. Povestea lui Stan Păţitul arată o manieră originală de a trata fabulosul, realis-tic, aşa cum va proceda şi Caragiale în Kir Ianulea. Intre dracul prefăcut în copil şi Stan se încinge în poartă un dialog rupt din viaţa zilnică: „Ţibă! Hormuz, na! Bălan; nea! Zurzan; daţi-vă-n lături (cotarle)… Da de unde eşti tu, măi ţică? Şi ce cauţi pe aici, spaima cânilor?

De unde să fiu, bădică? Ia sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă şi vreau să intru la stăpân.” Tot ce în genere e transcendent în poveste, la Creangă e readus pe pământ şi micşorat şi Dumnezeu şi Sfântul Petre par de prin Humuleşti. În Povestea porcului străjerii împărăteşti vorbesc ca nişte pândari de vie şi împăratul se mânie ca cel mai de uliţă dintre oameni. Tabloul etnografic corespunzător ar rezulta şi mai bine dacă am compara Fata babei şi fata moşneagului cu Cendrillon de Ch. Perrault. În locul mediului luxos din basmul francez, aci mecanica vieţii unui sat de munte. Fata babei e „slută”, „ţâfnoasă” şi s-alintă „ca cioara-n laţ”. Ea e „sora cea de scoarţă”. Fata moşului munceşte de „nu-şi mai strânge picioarele”. E „piatra de moară în casă”, iar soră-sa „busuioc de pus la icoane”. Fata babei iese gătită dumineca „de parc-a lins-o viţeii”. Gura babei „umbla cum umblă meliţa”. În casa lui „a apucat a cânta găina”, fiindcă dacă îndrăzneşte „să se întreacă cu dedeochiul”, baba şi fata ei „îl umple de bogdaprosti”. În încheiere, fata moşului se mărită cu „un bun om şi harnic”, nescăpând dar nici acum de trebi. În plin fabulos dăm de scene de un realism poznaş. Gerilă, Ochilă şi celelalte monstruozităţi ale basmului se ceartă în casa de fier înroşită a împăratului Roş ca dascălii în gazdă la ciobotarul din Fălticeni. Vorbirea împăratului Roş e de o grasă vulgaritate. Pişcat de pureci, măria-sa drăcuie. Până şi între obiecte se încinge o comică sfadă: „Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?

Aud, dar n-am gură să-l răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.

Vorba ceea, soro: «Şede hârbu-n cale şi râde de oale». Măi puşchiule! Ia să vedem ce-ai făcut tu mai mult decât noi?” Însuşirea de a dramatiza realistic basmul a făcut să-l iasă lui Creangă numele de scriitor „poporal”, cu toate că ţăranii n-au astfel de daruri şi că ei preferă idealizarea. Moş Nichifor Coţcariul e întâia mare nuvelă românească cu erou stereotip. Moş Nichifor fiind harabagiu, Creangă a ales unul din drumurile lui cu harabaua. Căruţaşul face toate mişcările maşinii lui sufleteşti, îşi spune tot monologul şi nuvela s-a încheiat prin epuizarea figurii. Umorul bucăţii stă în a încetini gesturile tipice ale individului, în a-l lăsa să-şi debiteze expresiile rezumând firea şi experienţa lui. Ideea de progres fiind exclusă din formula nuvelei, căruţa lui Moş Nichifor este oricând legată „cu teie, cu curmeie”. Harabagiul a fost totdeauna „moş”. Când căruţa merge, feleşteocul şi posteuca fac mereu „tranca, tranca! Tranca, tranca!” Iepele lui Moş Nichifor sunt „albe ca zăpada”, fiindcă şi când le schimbă, harabagiul le înlocuieşte cu iepe de acelaşi fel. Când căruţa urcă la deal, Nichifor, ca să nu-şi spetească iepele, invită obişnuit pe călători să se dea jos, când întâlneşte un drumeţ, zice: i75 Alba nainte, alba la roate, Oiştea goală pe de-o parte.

Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hiii!

De-l ies femei în cale, el cântă: Când cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat; Trei neveste cu bărbat Şi cinci fete dintr-un sat.

De bună seamă, mergerea la Piatra cu evreica Malca nu-l un fapt istoric unic. Se bănuieşte uşor că Nichifor se poartă la fel în toate expediţiile, după un program imemorial, tocmindu-se din plăcerea de a vorbi, repetând acelaşi monolog, făcând gluma tipică cu lupul în dreptul Grumăzeştilor, văietându-se de baba sa. Chiar comentarea pierderii frânghiei pare a fi făcută după un program de vorbire în cazuri de accident.

Ca şi Anton Pann, însă cu mai multă spontaneitate, Creangă aduce în scrierile lui mult lexic ţărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători, ce alcătuiesc aşa-zisele lui „ţărănii”. Plăcerea stârnită de audiţia scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit şi nicidecum de ordin folcloristic şi compararea cu Rabelais, Sterne şi Anatole France, oricât ar părea de paradoxală, apare legitimă. Erudiţia unui Rabelais încântă prin veselia care o întreţine, prin „ joyeusete”, iar mecanismul e paralela continuă între actualitate şi experienţa acumulată. Prejudecata că autorul livresc trebuie să fie neapărat un umanist face ca Creangă să fie admis cu greu ca erudit, uitându-se că există o ştiinţă orală, care poate oferi tot atâtea citate ca şi cărţile. Umanist al ştiinţei săteşti, Creangă scoate din erudiţia lui un râs nestins, citând neostenit şi cu o viteză ameţitoare:

Hei, hei! Dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela: Voinic tânăr, cal bătrân Greu se-ngăduie la drum.”

Ei apoi, zi că nu-l lumea de-apoi. Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea: Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, Să mă mir ce m-a găsit.” O dată priceput mecanismul povestitorului, suntem luaţi de veselia lui şi enunţarea goalei formule: vorba ceea trezeşte râsul. Mai este şi o erudiţie strict lexicală de cuvinte cu sonuri năstruşnice, mai degrabă cacofonice, precum una de cimilituri şi zicători, produse, ca la Anton Pann, pentru aspectul lor bufon: „Lată peste lată, peste lată îmbujorată, peste îmbujorată.

Crăcănată, peste crăcănată măciulie, peste măciulie limpezeală, peste limpezeală gălbeneală şi peste gălbeneală.

Huduleţ”. Scriitori ca Creangă presupun o civilizaţie de vârstă asiatică, în care cuvântul e bătrân şi experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare.