I. L. Caragiale

I. L. Caragiale (1852-1912) este după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, deşi lucrul n-a fost luat în seamă, toţi fiind izbiţi de aspectul umoristic al operei. Naturalismul lui Caragiale e radical, cu preferinţa pentru patologie şi sociologie, cu preocuparea de explicaţie şi metode exacte. O făclie de Paşti, nuvelă pretins psihologică, e mai mult fiziologică, etnologică, dintr-un câmp de relaţii depăşind cu mult conştiinţa. Cum e cu putinţă ca slabul Leiba să facă teribila faptă a arderii mâinii lui Gheorghe? Explicaţia de ordin psihologic e frica, ştiindu-se că spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e aşa de teribilă, încât e nevoie de o frică delirantă, imaginativă, care se şi lămureşte prin aceea că Zibal este evreu. Dar evreii normali au frica defensivă, lamentoasă, Zibal e sinistru. Aflăm atunci că eroul suferă de teroarea cronică de origine traumatică, adăugată la spaima atavică şi pe deasupra de paludism, care dă elementul delirant. Motivul fricei îl reia Caragiale în monologul 1 aprilie şi acolo cu o explicaţie de ordin patologic.

Comicul aparent al bucăţii acoperă o problemă serioasă de psihopatie. În alte nuvele, Caragiale a studiat procesul încordării şi nebunia de origine paroxistică. Dl Stavrache din În vreme de război, după o lungă perioadă de îndoială asupra putinţii reîntoarcerii fratelui său, căruia i-a luat averea, înnebuneşte când acesta apare. Compoziţia atât de înveselitoare pentru mulţi Două loturi e de fapt o serioasă dramă. Dl Lefter Popescu, umil impiegat strivit de mediocritatea existenţei, a câştigat loturile cele mari la două loterii. Însă a rătăcit biletele. Cercetările pentru descoperirea loturilor, făgăduielile şi umilinţele dlui Lefter sunt etape savante ale disperării. Surescitarea atinge faza mâniei teatrale când eroul află că vesta în care se bănuia a fi biletele fusese schimbată la o chivuţă pe farfurii. Platitudinea obişnuită a lui Lefter, exasperată, dă un patos burlesc. După atâta zbucium, Lefter suferă alt şoc: găseşte biletele. Acum devine euforic şi într-o petiţie ţanţoşă îşi dă demisia din slujbă. Il aştepta o lovitură şi mai grozavă. Biletele câştigase dar… viceversa. Aruncat pe rând de la supliciul disperării la cel al speranţei şi înapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta şocul şi cade într-o incoerenţă violentă şi demenţială, plină (efect tragicomic) de toate locurile comune ale indignării burgheze. Tema aşteptării anxioase, înnoită prin amănuntul sinuciderii, se regăseşte în Inspecţiune. Anghelache, casier impecabil, se omoară în preajma unei inspecţii din frica absurdă de a nu fi găsit cu lipsuri pe care nu le are. El e holtei, trăind cu sora şi cu mama lui, un scindat prin urmare cu teama răspunderilor sociale. În Păcat, studiul eredităţii e dus până la o impresie neplăcută de monstruozitate umană. Mitu, copilul cu porniri incestuoase al unui preot, Ileana, fata cu instincte sangvinare a aceluiaşi, sora vitregă a lui Mitu, strident caz patologic cu forme isterice, acestea sunt cazuri de clinică. În Năpasta, bolnavul declarat e Ion ocnaşul, nebun mistic. Însă nici Anca, femeia în stare de zece ani de ură nestinsă, nu pare o fiinţă normală. E probabil că interesul naturalistic pentru cauzele obscure a împins pe Caragiale spre zona misteriosului. Tardiv pune chestiunea telepatiei. Cănuţă „om sucit” e un caz de orientare providenţială. Caragiale se şi temea de piază-rea, de ghinion. Miraculosul formează sâmburele din La Hanul lui Mânjoală, nuvelă remarcabilă prin clarobscurul misterios. La conac repetă tema, cu deosebire că acum diabolicul nu se mai arată sub forma ispitei erotice ci sub aceea a jocului de noroc.

După Anton Pann şi N. Filimon, Caragiale este un mare promotor al balcanismului, adică al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Eroul reprezentativ e Mitică, exponent al specificului muntean şi, mai exact, bucureştean. Mitică e un cetăţean volubil, având în cel mai înalt grad pe suflet interesele ţării, pe care le vede totdeauna în negru („Stăm rău, foarte rău, domnule!”), având soluţii pentru toate problemele la ordinea zilei. El are furia peroraţiei în public şi cu greu poate fi smuls din încleştarea discuţiei. Spiritul critic miticist este excesiv: nimic nu-l bun, totu-l „moft”. Iritat în aşteptarea uşurării nevesti-si, Nae reduce civilizaţia română la zero. Mitică nu suferă rezerva, acostează familiar pe omul din stradă (aspect meridional) şi-l pretinde să ia numaidecât o atitudine. Eroul caragialian e la antipodul romantismului. Solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu (Brătescu-Voineşti, Sadoveanu), trăiesc la munte şi în provincie. Mitică trăieşte în Bucureşti, oraş de învălmăşeală unde meditaţia gotică nu înfloreşte. Mitică e bârfitor, lichea, intrigant, mai mult din limbuţie şi mistificator generos şi zăpăcit, acceptând să facă servicii fără a avea tăria să le ducă la bun sfârşit, ceea ce îl autorizează să ceară şi el servicii oricui („Să nu zici că nu poţi! Ştiu că poţi! Trebuie să poţi!”). El e comod, cu oroare de suferinţă şi e mai ales un om manierat. Impresia că eroii lui Caragiale sunt vulgari e falsă şi vine mai ales de acolo că, voind să pară distinşi, ei nu şi-au educat încă limbajul şi gesticulaţia. Lărgind sfera balcanismului, Caragiale încearcă o nuvelă de limbaj şi atmosferă. Pastramă trufanda e o prelucrare a unei bucăţi nastratineşti (o cita şi Poggio Bracciolini în Liber facetiarum), Kir Ianulea, o versiune largă după Belfagor al lui Machiavel, Abu-Hasan, un basm din Halima. Toată savoarea din Pastramă trufanda, povestea lui i79 Iusuf care a mâncat pastramă de ovrei, stă în dulcea duhoare de băcălie pe care o emană anecdota. Creaţia în Kir Ianulea stă în ideea de a transporta pe Belfagor la Bucureşti în mediu negustoresc în epoca Mavrogheni. Vocabularul epocii fanariote este adus nu numai în scopul coloarei, ci pentru a denota nuanţe sufleteşti locale, naraţiunea învârtindu-se în jurul istericalelor. Dracii sunt „afurisiţi”, „zevzeci”, „procleţi”, „mucaliţi”, fac „lafuri” şi „giumbuşuri”. Aghiuţă se preface în negustor „chiabur”, nici „matuf”, nici prea „ţângău”, îşi face case „deretecate”, cu „dichis”. El e „levent şi galantom, pătruns de filotimie şi de hristoitie”. Fiind de patima „fuduliei”, ia de nevastă pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, om de seamă dar cam „ififliu”. Acriviţa are „ifose”, e „zuliară”, dă bărbatului „cu tifla”, pe frate îl face „haple”, pe soţ „budala” şi „capsoman”. Ianulea, fiind negustor, încheie „daraveri”, aduce mărfuri de la „tacsid” şi din pricina cheltuielilor nebune e „scos la selemet” ca „mufluzii”. Acriviţa, „apilpisită”, joacă „otusbir”, „ghiordum”, e „agiamie” la joc, casa îi e plină de musafiri cărora le dă „zumaricale”, vutci. Graţiile ei verbale sunt fanariote: „Cum pofteşti dumneata, fos-mu, parighoria tu kosmu!” Negoiţă merge la Craiova „haidea-haidea”, e dus la domnie la Bucureşti „techer-mecher” în faţa domniţei cu „pandalii” care nu-l poate „honipsi”.

Opera lui Caragiale e subestimată de către unii sub motiv că ea zugrăveşte moravurile şi că acestea sunt efemere. N-ar mai exista bunăoară deputaţi agramaţi şi comisari escroci. Cu toate acestea există tipuri sociologice, precum există categorii idividuale şi piesa de moravuri nu stă mai prejos decât piesa de caracter. În virtutea inegalităţii eterne între indivizi vor fi totdeauna parveniţi care să folosească paiaţereşte formele în care au intrat de curând. Din observaţiile de moravuri vin mai ales bufoneria, farsa grasă, iar studiul atitudinilor sociale veşnice s-a concentrat în câteva formule fără greş, constituind un comic aproape pur. Un procedeu este vârârea limbajului fără retenţie al indignatului în uniforma rigidă a telegramei sau notei oficiale: „Directoru prefecturi locale Raul Grigoraşcu insultat grav de dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat moarte. Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetaţ urgent faptu.” O metodă adiacentă este stenografierea dialogului de judecătorie (metoda Courteline după H. Monnier şi Les Tribunaux Comiques de Jules Moinaux):

„Leanca: Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la dom’ Marinescu Bragadiru din Piaţă, încă chiar dom’ Tomiţă zicea să-l iau în birje…

Jud.: Pe cine să iei în birje?

Leanca: Clondirul… Că zicea…

Jud.: Cine zicea?

Leanca: Dom’ Toma… se sparge…

Jud.: Cine se sparge?

Leanca: Clondirul, dom’ judecător!”

Leanca este femeia de cartier, comică prin petulanţă şi intemperanţă plebee, pariziana „commere”, „ţaţa” română. Caragiale găseşte eufonii pline de delicii (diversificate uneori prin dialectalism) în împiedicarea la limbă a beţivilor:

Eş’ du’ce ‘ne Iancule!

Sân’ tu’tă, Co’tică!

Tu’tă du’ce, ‘ne Iancule!…

Structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet susţinător, fără să fie esenţială. Caracterele sunt minimale. Jupân Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinând la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decât vigilent şi deci inevitabil „cocu”. Nae Ipingescu, epistatul, e un devotat redus la minte, întunecat de o onestă stupiditate. Trahanache e o variantă bonomă a lui Dumitrache. Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul turmentat sunt mai mult nişte intrări grase în scenă, Caţavencu e zgomotos, schelălăitor, escroc, galant, sentimental, patriot, adică un Mitică, Pristanda un Polonius pentru această lume bombastică, funcţionând ca un ecou docil. Femeile sunt fără interes, mai degrabă vulgare. Îndeobşte comicul rezultă din combinarea mijloacelor şi rămâne în sfera indemonstrabilului, constituind „caragialismul”. Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului, care le anticipează, efectul delirant al melodiei în opera italiană. Tot ce se poate tăia din Caragiale se ştie dinainte pe dinafară: „Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! Tocma dumneavoastră să nu ştiţi!” „Ai puţintică răbdare…” „Brânzovenescu, mi-e frică de trădare…” „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi…” „În sănătatea coanii Joiţichii! Că e… damă bună!”