Al. Russo

Mesianismul lui Al. Russo e întrupat în acea Cântarea României, care împrumută mult din tonul lui Lamennais din Paroles d’un croyant, făcând mare uz de exclamaţii biblice: „şi într-adevăr zic vouă”, „Doamne, depărtează paharul”. Istoria patriei se evocă în viziuni enigmatice întrerupte de aforisme şi sentinţe terifiante, nelipsind lamentaţiile, vederea pământului făgăduinţei, marile bestii simbolice şi apocaliptice:„. Colo. Departe. Unde soarele se vede aşa de frumos… Unde câmpiile sunt strălucite şi pâraiele răcoroase… Unde ceriul e dulce, unde pământul e roditor şi giuncele sunt albe… Copii, acolo e ţara…!” Poemul în întregul lui, cu toate bunele intenţii, rămâne fals. În schimb, în proza memorialistică, Al. Russo şi-a însuşit până la virtuozitate maniera clasicilor târzii, a lui Xavier de Maistre şi a lui Paul-Louis Courier, adică umorul eseistic, scutit de dezordinea fantastică, în care intră totuşi o uşoară melancolie sub forma sentimentului grandoarei geologice. Russo însuşi călătorea în trăsură, aplecat într-o rână şi privea munţii cu ochii pironiţi în zare, lăsându-se năvălit de reverii. Însemnările de captivitate la Soveja, cu portretele maliţioase ale unor cucoane şi viziunea sălbatică a cimitirului cu bocitoare, amintind scene din F. Cooper, imaginile de civilizaţie patriarhală, scrisoarea către contele Vay sunt dovezile unui condei fin. Cât despre ideile critice, ele sunt acelea ale lui Kogălniceanu. Nu era pentru starea pe loc, dar socotea că „fără trecut o societate este şchioapă”. „Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice, sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.” într-un cuvânt, punea ideea de tradiţie la baza oricărui real progres. Întreruperea între generaţii i se arăta totală mai ales în limbă şi sub raportul acesta pedantismul latiniştilor îl făcea să râdă: „Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba română şi să luăm limba latină şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă, să ne chiemăm Cincinatus şi Brutus în loc de Costachi şi Dimitrachi şi să cerem înapoi stăpânirea lumii de odinioară.”