N. Bălcescu

Deşi foarte aprins, mesianismul lui N. Bălcescu (1819-1852) e tot atât de pozitiv. În 1844 începu să publice în Propăşirea studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum, în 1845 scoase împreună cu A. Treb. Laurian Magazinu istoricu pentru Dacia, solidă, pentru acea vreme de dibuiri, culegere documentară de cronici, diplome, inscripţiuni, studii, liste bibliografice, în care redactorul îşi propunea să vâre printre izvoarele istorice şi poezia populară. Bălcescu luă parte la toate mişcările naţionaliste din epoca bonjuristă, culminând în anul 1848. După eşuarea revoluţiei, el întreprinse o acţiune diplomatică ce urmărea înfrăţirea ungurilor şi românilor împotriva asupritorului comun. „O! Câte nenorociri simţimântul de naţionalitate a adus într-aceste locuri. Războiul între unguri şi români este un război barbar şi astfel cum nici în secolul de mijloc nu s-a urmat.” În curând avea să se încredinţeze de eroarea unor atari sentimentalisme. Metoda pozitivă de căpetenie a lui Bălcescu era „puterea armată”. El credea că s-ar fi putut alcătui o confederaţie a naţiilor oprimate, în care românii ar fi contribuit cu o „legioană”. În vederea acestei armate era în căutarea de puşti şi a unui bun general român. „Ca Archimed dar scria lui I. Ghica mă adresez la tine şi-ţi cer aceste două lucruri, făgăduind cu dânsele a răsturna lumea.” Scopul monografiei asupra lui Mihai Viteazul era de a arăta rezultatele naţionale ce se pot obţine prin iniţiativa militară a unui erou. Istoria, perimată din punct de vedere ştiinţific şi întocmită după vechea metodă a compilaţiei, e focoasă, patetică, aglomerată, meticuloasă chiar în descrierile de lupte şi deci monotonă. Personalitatea ei stă în tonul religios inspirat, în exclamaţiile biblice, încântătoare ca poză romantică, în unele descripţii geologice mistic înfiorate, în bogăţia verbală cu care se notează zgomotele luptei. În cele din urmă însă, abstrăgându-se de la înaltul interes educativ, cartea devine obositoare prin exces de sublim.

Importanţa lui N. Bălcescu e mai ales în câmpul ideologic, oricât de redusă ar fi aci originalitatea. Ideile pot să pară prea riguros derivate din idealismul german, deşi n-au nici o legătură cu el şi sunt venite de-a dreptul de la Mazzini şi mazzinieni, de la Cantu de pildă, pe care Bălcescu îl citează. Ele erau locuri comune ale emigraţiei. Insă Mazzini combina, e adevărat, propoziţii enciclopediste şi vichiene cu altele caracteristice spiritualismului german, dându-le un ton sacerdotal creştin. În umbra acestei filozofii de carbonari mesianici, Bălcescu admitea răsturnarea civilizaţiei după Hristos. De aci încolo ea se întemeia pe „principiul subiectiv, din lăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării în timp şi în spaţiu şi prin identitatea între esenţa naturii spirituale a omului şi esenţa naturii divine”. Cugetarea nu era însă Raţiunea, putând fi foarte bine, cu toate că lucrul nu este explicat, Fiinţa supremă a revoluţionarilor, Providenţa. „Legea evanghelică” duce la realizarea „dreptăţii” şi „frăţiei” şi e ajutată de „ştiinţa nouă”, bizuită pe observaţie, experienţă, calcul. Numaidecât acest aparent voltairianism e corectat. Dumnezeu e sânul universal al binelui şi istoria mijlocul de mergere spre absolut. Omul ar fi un instrument orb al fatalităţii de n-ar avea libera alegere între bine şi rău care presupune şi sancţiuni. Ceea ce-l rămâne individului de făcut este de a se jertfi familiei, patriei, omenirii, comunităţii într-un cuvânt, care simbolizează temporal Spiritul absolut. Pe neaşteptate problema ia aspect soteriologic. Gânditorul e preocupat de „chipul cu care ne putem mântui” şi-l găseşte nu în biserică, ci în naţiune. Existenţele naţionale sunt timpuri de „expiaţie” a păcatului originar. Providenţa împarte tuturor popoarelor „misii” în scopul de a îndrepta omenirea diversă (ajungem la visata pe atunci ligă a naţiunilor) spre ţinta misterioasă hotărâtă de ea. Nu este dar salvare în izolare ci numai în naţiune şi, pe o treaptă mai sus, într-o cooperare a popoarelor. Naţionalismul şi cosmopolitismul sunt două aspecte de obicei combinate la 1848 şi acordate cu democraţia pe motivul că tiranii împiedică libera dezvoltare a noroadelor divine. Şi Bălcescu vorbeşte împreună cu alţii de progres, de „marşul general al omenirii”. Omenirea merge „gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu”. Aci nu e vorba de vreun evoluţionism optimist ci de un spiritualism integral. Dacă omenirea „va ajunge vreodată a-şi identifica în tot esenţa sa în esenţa divină” este o taină nepătrunsă încă. Se observă în cursul civilizaţiei urcuşuri, stagnări şi căderi (sunt celebrele corsi şi ricorsi ale lui Vico) care confirmă intenţiile nedestăinuite ale divinităţii. Politica mazzinienilor, ca tot ce se ridică pe conceptul de realitate a colectivului, este sprijinită pe factorul iraţional. Poporul e acela care gândeşte cu ingenuitate în numele lui Dumnezeu (Vox populi, vox dei), omul cult are dreptate numai când se supune mersului providenţial. Acest fel de gândire va avea în filozofia noastră după aproape o sută de ani o carieră nebănuită. Cuvântul de ordine a lui Bălcescu şi al paşoptiştilor este luminarea mulţimii, convingerea lor fiind că adevărurile eterne există latent în popor. Mai departe, dacă Dumnezeu ne mântuieşte prin istorie, atunci răul şi binele din secol sunt faze ale ispăşirii. Plaga fanarioţilor e un prilej de redeşteptare naţională. Războiul înfăţişează un instrument legitim de afirmare a naţiilor şi deci de salvare. Aşadar Bălcescu exaltă lupta şi se face campionul puterii armate şi glorifică omul providenţial, eroul, geniul prin care misia naţiei şi deci intenţia divină se exprimă, ca în cazul lui Mihai Viteazul. Contradicţie ieşită din natura unei gândiri nesupuse unui examen logic mai adânc. Bălcescu va osândi pe de altă parte ca democrat istoria cronologică de domni şi se va încerca, cel dintâi, să introducă explicaţii economice şi sociologice şi să conceapă desfăşurarea evenimentelor ca o dramă ideologică.