M. Kogălniceanu

În faţa lui Eliade, mesianic ceţos şi egotist, fără simţ practic, nepăsător de tot ce nu se învârtea în jurul său, apar alţi mesianici, cu sentimentul unei misiuni pe care ştiu s-o traducă în termenii ei pozitivi. M. Kogălniceanu (1817-1891) e dintre aceştia. „întorcându-mă în Moldova scria el surorilor de la Berlin, unde făcu studiile superioare. Nu mă voi răsfăţa în lux şi faste; de voi revedea patria vreodată, va fi spre a o sluji şi a-l sacrifica viaţa, dacă trebuie.” începând din 1839, Kogălniceanu se dedică atent unei munci modeste în aparenţă, dar fundamentale. Redactă o serie nouă din Alăuta românească, suplimentul la Albina, voind a face din ea o adevărată revistă literară, apoi Foaea sătească a prinţipatului Moldovei. Cu C. Negruzzi pune la cale editarea operelor complete (câte se cunoşteau pe atunci) ale lui D. Cantemir. În 1840 anunţa şase tomuri din Letopisiţile Valahiei şi Moldaviei, întreprindere realizată abia în 1852 şi pregătea apariţia, întâmplată în 1841, a unei publicaţii de documentaţie istorică, Arhiva românească. Cumpără tipografie şi începu să editeze cărţi. Scoase, începând din 1842, la „Cantora Foaiei Săteşti”, foarte bune Almanahuri de învăţătură şi petrecere. Dar mai ales, în 1840, când împreună cu V. Alecsandri şi C. Negruzzi luase direcţia Teatrului Naţional, apăru din iniţiativa sa Dacia literară, întâia revistă literară organizată, care nu avu îngăduinţa de a continua mai mult de un an. De aceea în 1844, împreună cu P. Balş şi I. Ghica, Kogălniceanu începu altă revistă, Propăşirea, care suferi întâi suprimarea titlului, rămânând doar o Foaie ştiinţifică şi literară, apoi, după o mai lungă apariţie, fu suspendată. Kogălniceanu recurse atunci la acţiunea orală şi spuse la Academia Mihăileană cuvinte care ar fi înspăimântat orice cenzură.

M. Kogălniceanu este, putem zice, întemeietorul spiritului critic. Peste tot în revistele sale, el ştie ce vrea. Vrea ca producţiile româneşti să fie „din orice parte a Daciei”, să fie originale, nu simple traducţii din alte limbi şi încă proaste şi nu din ceea ce e mai însemnat în istoria culturii universale. Vrea critică „nepărtinitoare” lovind „cartea, iar nu persoana”. Cenzura lui e constructivă. „Critica mea va fi o adevărată critică, adică va lăuda în conştiinţă ce este bun, va descuviinţa ce este rău, va înlesni propăşirea literaturei, nu o va împedeca. Totdeauna moderaţia va prezida la judecăţile ei.” Explica şi utilitatea spiritului critic: „Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi tineri de pe laviţile şcoalelor au pretenţia a publica scrierile lor, pân’ şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâte cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pre cele rele; şi una şi alta după principiile sale şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor?” Kogălniceanu este de pe acum, sub raportul conţinutistic al criticii, un tradiţionalist şi un teoretician al specificului naţional. În Dacia literară publica Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (Nou chip de a face curte) şi încheia regretând aceste „ceremonii care din zi în zi se per prin civilizaţia cea făcătoare de bine, adecă prin acea civilizaţie care ne face cosmopoliţi, dărâmându-ne obiceiuri strămoşeşti, caracter şi limbă… „Cu toată stima ce se dă lui Kogălniceanu ca orator, azi e greu a găsi satisfacţii în fraze moarte, din care totuşi se poate face o idee despre căldura şi îndemânarea omului. Proza nu poate de asemeni suferi comparaţia cu aceea a lui C. Negruzzi pe care o imită (Fisiologia provincialului în Iaşi), dar memorialistul are în Ilusii pierdute, unde povesteşte idila sa juvenilă cu Niceta, fata unui profesor de elină, care îi dăruise o acadea în chip de inimă, pagini de o graţioasă melancolie bonomă. Proza cea mai valoroasă e aceea mai veche din scrisorile către babacă şi surori, contrafăcute la modul Dinicu Golescu, cu caligrafii orientale, spre a place bătrânului: „Cu multă fiască plecăciune sărut mâinile d-tale, babacă. Mai întâi doresc a şti dacă mult scumpă mie sănătatea d-tale se află într-o deplină şi fericită stare, ca să dau laudă cerescului împărat, din a căruia milă ne aflăm şi noi sănătoşi.” Descripţiile sunt savant naive: „Îndată ce am trecut în Silezia şi am lăsat Galiţia, alt port, alte năravuri şi altă idiomă de limbă ne-au vestit că nu mai eram în aceeaşi ţară, măcar că amândouă aceste locuri sunt tot supt o stăpânire. În Galiţia toate drumurile era pline de calici, oameni sluţi şi împovăraţi supt muncă, fimeile ca nişte stahii. Portu ţăranilor îi ca şi acela a moldovenilor, iară fimeile sunt îmbrăcate dintâi cu o rochie lungă de pânză albă, cu capu îmbrobodit iar cu o rufă albă şi în spate cu o bucată de pânză albă, care le slujăşte şi de basma şi de sac, unde pun multe povoare şi de şal şi de blană.” De altfel stilul acesta bătrânesc mai poate avea şi altă pricină. Aga Ilie Kogălniceanu îşi crescuse odrasla cu străşnicie, după tipicul vechi, trimiţând-o la şcoală în antereu de cutnie şi cu işlic de piele de miel sură, care se prefăcea în minge pe mâinile copiilor.