Dimitrie Teleor

Până azi reputaţia lui D. Teleor (1858-1920) este a unui umorist de reviste vesele, ceea ce e nedrept. Este adevărat că a fost un mare risipitor de „mofturi” şi de poezii în vârful peniţei. În fond el e un autor plin de graţie şi ceea ce se cheamă un fantezist, în poezii încărcate de emoţie discretă, fragile castele de cărţi de joc risipite printr-un gest maliţios al mâinii, sau bizuite pe o imagine centrală (Teleor e un metaforist inventiv): Copacul gros, d-o sută de ani, Cu noduri mari ca chip de om, Bronzat ici-colo de muşchi verde, Misterios ca şi un gnom, În curtea casei, sta în mijloc Înfipt adânc cu rădăcini Ce se-ntindeau în depărtare Trecând în curte la vecini.

În a frunzişului tărie Rază de soare nu călca, Când vro furtună-l căta ceartă, În hohote se scutura.

Il luam în braţe pe d-o parte, Iar pe de alta draga mea; Ne atingeam la vârf de deget. Copacu-atât de gros era.

Se pot urmări la Teleor numeroase intuiţii, poezia creionată pe sentimentul plictisului provincial, parodia cu umor plastic, tabloul parnasian şi „tradiţionalismul” în felul înţeles mai târziu de Mateiu I. Caragiale şi chiar de I. Pillat: Cu antereu-n flori, pe scaun şeade, În brâu-l roş luceşte călimara; Obrajii-l dogorăsc, mai rău ca para, Că-ntâi şi-ntâi acuma el se rade!

Cu briciu-l de mărgean Bărbierbaşa Îi mângâie bărbia costelivă; Il ia-n răspăr, îl ia şi din potrivă, D-ai crede că-l curat un fiu de paşă.

Ceardacul tot răsună! Coconeturi Şi vutci şi vişinapuri şi cofeturi; Coconi cari golesc mereu paharul.

Şi veseli toţi… Şi pot ei să nu fie, Lângă-un arcuş ce multe taine ştie, Arcuşul cui? Lui Barbu Lăutarul.

Proza este tot atât de interesantă, amestec de fantezie, lirism şi caracterologie labruyeriană. Jean, franţuzitul român, e atât de fanatic, încât când moare contele de Chambord el se căinează: „Mon pauvr’ roi Henri!”