Alţi scriitori intre 1890 şi 1900

Revistele dintre 1890 şi 1900 sunt nişte adevărate osuarii. Veronica Micle (1850-1889) publica poezii patetice fără discreţie intimistă şi mai ales eminesciene. Gh. Din Moldova (Gh. Kembach: 1859-1909), salutat cu entuziasm de Haşdeu, Vlahuţă, cultivat mai târziu de Viaţa românească, nu s-ar putea şti pentru ce motive, compunea un soi de anacreontice dulcege şi romanţe muzicabile, printre care prea cunoscuta Fă-ne, Doamne („Când eram copii, odată, /Mii de sărutări mi-a dat; /Astăzi nu-mi mai dă nici una: /Ea-i femeie. Eu bărbat”), Artur Stavri producea poezii fără sânge, caracteristice prin aerul de „fericire” împrumutat de la Duiliu Zamfirescu, Ioan S. Neniţescu (1854-1901) bolintineaniza şcolăreşte („La Sarmisegetuza stă mândrul Decebal, /Ce-a frânt popoare multe de jos şi de pe cal”), Ion Gorun, Constanţa Hodoş făceau un fel de jurnalistică umanitară romanţată, interesându-se de clasa umilă, mici slujbaşi, cârciumari, găzari, punând probleme sociale, N. G. Rădulescu-Niger, îngrozitor romancier popular mai târziu, compunea versuri vulgare cu pretenţii mussetiene ori idilice, Haralamb G. Lecca (1873-1920) interpreta odios în versuri pe Fr. Coppee şi pe Eugene Manuel, într-o poezie de spital şi cimitir, remarcându-se totuşi într-o serie de drame (Casta Diva, Câinii, Jucătorii de cărţi, Suprema forţă, Cancer la inimă) de oarecare îndemânare teatrală, ceea ce şi explică succesul lor relativ, azi însă cu aer de fabricaţie de calitate dubioasă, Radu D. Rosetti, urmând tot pe Fr. Coppee, inaugura o poezie diletantistă de tribunale şi barou, constând în madrigaluri şi romanţe tremolate, nu fără un anume simţ al neantului pentru albumuri. Anecdota, foarte în favoare în acest timp, a fost deţinută de Th. D. Speranţia, autor verbios, de oarecare haz aci, complet nul în alte genuri. P. Dulfu, gândind se vede să înfăptuiască epopeea naţională visată de Coşbuc, ne dădea un Păcală şi Legenda ţiganilor, bune scrieri pentru popor, pe drept citite şi azi.