Capitolul XIII Mihai Eminescu

Opera literară a lui M. Eminescu (1850-1889) creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponenţă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se compune, din cauza scurtimii vieţii poetului, din multe proiecte şi puţine monumente sfârşite. De la început îi descoperim intenţia de a trata, pe urmele lui Asachi şi Bolintineanu, mitologia getică. Se cunoaşte în mod curent Rugăciunea unui dac şi ceva mai puţin poemul faustian Mureşan. În acesta din urmă, patriotul ardelean, încredinţat că temelia istoriei este răul şi că universul e un proces etern pe baza ideilor platonice (panteism schopenhauerian), visează o renaştere română prin împerecherea lui cu Dochia (ca Faust cu Elena). Totul în cadru get, într-o zonă de mijloc între nord şi sud, căci Eminescu identifică împreună cu Iacob Grimm pe geţi cu goţii. Proiectele puţin cunoscute sunt numeroase. În Genaia ar fi trebuit să trateze „creaţiunea pământului după o mitologie proprie română”, bazată goethean pe un număr de „mume” (muma vântului, muma munţilor, muma mării, muma iernii, muma florilor). Într-un alt basm, variantă din punct de vedere ideologic mai fantastică a poemului Mureşan, un mag explorează călare pe-o stea lumile siderale. Memento mori este o L é gende des si è cles, luând-o de la omul paleolitic şi terminând cu Napoleon III, trecând bineînţeles prin episodul Daciei Traiane. Pretextul e romantic şi comun, spiritul e românesc. Poemul ciclic al lui V. Hugo se ridica pe ideea de progres, panteismul pesimist al marilor romantici ca Lamartine e superficial, fondul fiind acolo mai mult emoţia exotică. Hronograful lui Eminescu aduce acel pesimism placid, acel tragic impasibil şi somnolent ce se pare că e al naturii noastre, împăciuite cu eterna întoarcere a roţii cosmice şi care îşi găseşte simbolizarea în geografia gigantică asiată:

Noi suntem un popor alpestru şi civilizaţia noastră e de brad şi stejar. Ea n-a lăsat ruine de piatră şi cărămidă ci numai cenuşă. Sarmisegetuza legendară a ars împreună cu ultimii ei apărători în miresme de răşină. Eposul acestui popor de munte care crede în eternitatea lumii a voit să-l scrie în felurite chipuri Eminescu, tentat câteodată de ipoteza germană a vedea acolo în munţi cetăţi granitice, căci Decebal se întreba din Valhalla:

Oricum, locul civilizaţiei noastre rămâne mereu pentru poet codrul. Chiar din Sarmis (Nunta lui Brigbelu) se observă la Eminescu obsesia temei dublului, intrată la noi prin Hermiona Asachi, traducătoarea lui E. Deschamps. Ea era la modă atunci şi Th. Gautier o utiliza în scopuri picturale. Brigbel e aşa de organic legat de Sarmis, încât când loveşte cu pumnalul în frate-său cade mort el însuşi. Curând situaţia aceasta duce la metempsihoză. Deoarece ori de câte ori un scriitor român (Bolintineanu, Grandea, Eminescu, Rebreanu), voind a intra în ordinea metafizică, a formulat un sistem bazat pe metempsihoză, trebuie să admitem că instinctual, ca şi dacii, noi suntem nişte pitagoricieni, adică nişte panteişti incapabili de aristotelismul caracteristic lumii congenital catolice. Poetul român nu se va ridica niciodată în empireu, ci îşi va face călătoria temporal din ipostază în ipostază. Prin urmare ispita de a urmări prototipul individual al lui Decebal în felurite epoci, într-o uriaşă perspectivă în care anticul Gracchus să devină Baboeuf şi Cicero ducele de Momy, reprezintă mai mult decât o simplă înrâurire literară. De asemeni planul unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luând-o cu Dragoş-vodă şi ducând-o până la Alexandru Lăpuşneanu, are interesul său. Eminescu înţelegea să urmărească după principiul tragediei eline (cu multe elemente laterale din Shakespeare, Schiller, Goethe, Laube etc.) fatalitatea sangvină, mai clar ereditatea criminală în stirpea Muşatinilor. Această problemă a eredităţii a atras atenţia şi lui Alecsandri în Gruiu-Sânger şi a format în definitiv tot programul eugenic din romanele lui Duiliu Zamfirescu. Ideea, la superficie, e zolistă. Dar cum la noi tema e adoptată în poezie, deci nu în scopul studiului, este vădit că ia aspectul unei filozofii a vieţii. Mai aproape de leagănul lumii grece, cu care a trăit amestecat, poporul get are sentimentul adânc al tragicului fatal. Când dramaturgia română va fi mai dezvoltată, noi mai mult decât oricare alţii vom putea relua marile motive ale tragediei clasice, reduse în Occident la o simplă analiză a pasiunilor. Eminescu e străbătut profund de sentimentul destinului implacabil, înţeles nu ca o forţă oarbă ci ca o acţiune eternă a eonilor. Căderea Bizanţului din începuta dramă Alexandru Lăpuşneanu e plină de acest spirit curat contemplativ: El vedea pe ienicerii cu turbane şi cu suliţi Şi mulţimea cea robită se-mpingea vuind pe uliţi, Peste-oraş cădea o ploaie de scântei şi de cenuşe, Grinzi cădeau arzând pe drumuri şi cădeau fereşti şi uşe, Urlete de biruinţă în al chinurilor vaier, Glas tremurător de clopot se amesteca prin aer, Trec prin fum şi bălţi de sânge, trec prin stâlpii nalţi ai scării şi prin ţipetul mulţimii sună vaietele mării.

În proza lui Eminescu se văd două direcţii: una sociologică şi evocativă cu ceva din C. Negruzzi şi încă mai mult din W. von Kotzebue, al cărui Laskar Viorescu stă la temelia literaturii de mai târziu a lui Sadoveanu şi Gârleanu cu boieri patriarhali, alta romantică. Sensul general rămâne acelaşi. Din prima categorie fac parte proiectul Boierimea de altădată, unde se descrie moşia cuconului Vasile Creangă, pe valea Siretului, curtea patriarhală şi fericită, Aur, mărire şi amor, nuvelă negruzziană zugrăvind Iaşul la 1840 într-un ton mai ţipător romantic, cu antiteze morale, cu o tentativă de satiră a bonjurismului. În seria fantastică intră nuvela neterminată Avatarii faraonului Tl à, în care influenţa lui Th. Gautier şi a „spiritiştilor” în general e flagrantă. Ea tratează un caz de metempsihoză. Faraonului Tlà i-a murit soţia şi el, îndurerat, consultă pe Isis într-o oglindă de aur care oglindeşte cerul înstelat. Isis îi comunică în stil ermetic o învăţătură înrudită cu panteismul transformist al lui Goethe din Die Metamorphose der Pflanzen. Tlâ mai consultă şi un flacon cu apă de Nil, înlăuntrul căreia, printr-un procedeu divinatoriu, vede cu anticipaţie avatarii săi în decurs de 5.000 de ani. Nuvela avea să execute programul existenţei circulare a faraonului. Sunt urmărite doar două etape: a marchizului Alvarez de Bilbao, care are încurcături fantastice cu un dublu şi mai târziu, în epoca romantică franceză, a lui Angelo şi a Cezarei, cuplu cu o capacitate de atracţie de ordin metafizic. Geniu pustiu, roman liric neterminat, este în fond un jurnal interior de tipul Werther, caracterizat prin urâtul negru, fantomatic. Eroul e neliniştit, caută iubiri dureroase, emoţiile crunte ale revoluţiei, spre a se pierde apoi pe patine în imensitatea polară. Sărmanul Dionis închide filozofia teoretică a lui Eminescu şi se bazează foarte superficial pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualistă, amestec de leibnizianism, idealism german şi schopenhauerism. Universul e o sferă spirituală cu o infinitate de spiţe ce sunt speţele eterne. Individul însuşi are prototipul său. Este evident că mecanica Totului e gândirea şi că între cugetarea întregului şi a părţilor, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirică a Divinităţii la care participă automat şi conştiinţa umană, pentru care fenomenul nu-l o iluzie ci o participare la realitatea obiectivă a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede că participarea înseamnă totalitate, că el e Dumnezeu. Călătoria lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun şi în spaţiu, în lună, nu e vreo dovadă a subiectivităţii percepţiei ci o simplă inspecţie ideală de-a lungul individului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis-co. De altfel luna este edenul lui Eminescu şi Sărmanul Dionis, Comedia sa divină. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pământul cu miezul lui vital, stăpânit de factorul inconsciu şi de colosalul geologic. Omul picat în acest mediu leşină de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriaşi au „scorburi” de tămâie, umbra se adună în prunduri, cireşii, formând păduri, aruncă atâta floare încât omul e troienit, vegetaţia şi fauna sunt euforice, îşi ţipă bucuria de a se înmulţi, florile „cântă”, greierii răguşesc de voluptatea scârţâitului. Cezara cuprinde filozofia practică a poetului. Contesa Cezara e o instinctuală impulsivă care nu poate fi constrânsă la o căsătorie de convenţie cu un om bătrân. Ea îşi alege, după un examen fizic, ca soţ, putem spune, natural, pe călugărul Ieronim, căutându-l într-o insulă edenică. Schivnicia lui Ieronim este ea însăşi semnificativă şi nu se întemeiază pe regula ascezei şi a maceraţiei ci pe o regresiune spre viaţa instinctuală. Un bătrân călugăr, Euthanasius, care îşi caută moartea într-un torent, simbolizează euthanasia propusă de acel Schopenhauer care totuşi era un ascet cvasi-bizantin, propagator al castrării.

În articolele de gazetă, Eminescu a aplicat cu statornicie acest rousseauianism schopenhauerizat ce s-ar putea reduce la următoarele propoziţii: între suprema conştiinţă metafizică şi beatitudinea topirii în Neant, există o cale mijlocie de împuţinare a răului, înlăturarea conştiinţei parazitare, din care iese durerea, întoarcerea la instincte; decât conştiinţa mai bun instinctul, decât instinctul mai bună moartea, care însă e inutilă, căci viaţa e veşnică şi prototipii se întrupează la infinit. Fatuitatea femeii de lume e condamnabilă, Dalila complică un instinct pe care îl au şi păsările de două ori pe an. Singurul stat temeinic e acela natural, automat ca al albinelor, nu statul liberal, întemeiat pe contract social. Barbaria devine la Eminescu o „sănătoasă barbarie”, iar „obiceiul pământului” o instituţie mai solidă decât constituţia. Forma statului natural celui mai tipic este statul naţional. Un roi de albine nu se poate gândi amestecat cu alte gângănii. În acest înţeles al purităţii e îngăduit a se vorbi şi de misiunea unei naţii. Fireşte, Eminescu devine rasist, deplânge infiltraţia elementelor alogene, a „damblagiilor” bizantini, formând „pătura superpusă”, admite războiul (hegelian într-asta) ca o expresie a luptei pentru existenţă şi în fine statul legitimist şi oligarhic, ridicat pe clase permanente, specializate. Iraţionalismul acesta pare a fi şira spinală a mentalităţii noastre specifice, fiindcă toate construcţiile ideologice de la N. Bălcescu până la Nae Ionescu şi L. Blaga se nutresc din el. Noţiunea unui Logos explicabil silogistic ne e străină.

Poezia eminesciană e faţa plastică a acestei concepţii. Natura e o entitate metafizică, e materia în veşnică alcătuire, codrul, marea, râul, luna fiind spete, idei, divinităţi, fenomen apărând doar omul, care nu are nici o intervenţie în desfăşurarea numenilor, suferind numai rotaţia:

Omul trăieşte în sublimă nesimţire. Văduva tinerică hibernează într-o căsuţă de pădure năpădită până peste gard de zăpezi, într-o leneşă părăsire de sine:

Nevasta „tînără” a lui Călin doarme tolănită pe patul din bordeiul neorânduit în care se leagănă o raţă şi cântă un cocoş, împăratul supărat lasă să-l crească iarbă în barbă. Locul extazelor religioase e codrul în care omul se pierde ca o furnică:

Natura se găseşte la Eminescu într-un chip elementar, având ca notă dominantă cantitatea. Cutari versuri conţin numai noţiunea simplă de codru, dar în proporţie colosală. Omul e anulat şi zdrobit de foirea fluturilor şi izbucnirea ierbii. Efectul euforic al germinaţiei universale este jalea. Toate poeziile lui Eminescu exprimă încetarea rezistenţei individuale, pasul lunatic către lac şi codru:

Natura este edenul, locul sexualităţii, ea aţâţă dorinţa de împreunare, după care urmează nelipsita adormire în codru:

Dragostea e violentă, ferină. Când vede pe Ieronim gol Cezara răcneşte. Femeia este un izvor „de-ucigătoare visuri de plăcere”, care se aşează pe genunchii bărbatului şi se anină de gâtu-l „cu braţele-amândouă”. Iubiţii stau „mână în mână, gură-n gură”, îşi îneacă unul altuia suflarea „cu sărutări aprinse” şi se strâng „piept la piept”, el sărutând „cu-mpătimire” umerii femeii, ea lăsându-se „adăpată” cu gura:

Lui Eminescu îi repugnă prefăcătoria. Adevărata femeie e ingenuă. Ea vine singură la pădure, locul foirilor şi împerecherilor:

Ea ispiteşte pe bărbat, fără ruşine, ca o vietate sălbatică:

Intimitatea eminesciană e tăcută. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de mediul înconjurător, ea cade într-o uimire, numită de poet „farmec” şi care e neclintirea hieratică a animalelor în epoca procreaţiei. Amorul eminescian e religios mecanic, înăbuşit de geologie. În chip obişnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din pădure, se lasă pradă gurii bărbatului şi apoi amândoi cad toropiţi, fascinaţi de o ritmică dinafară, căderi de raze, de ape, de flori:

Femeia nu-l Spiritul, ci carnea suavă cu-„ncheieturi”:

Mai târziu, contunuând heinismul „Junimii”, Eminescu cultivă o romanţă nudă, deconcertant de directă, mai degrabă abstractă, în care fondul e al cântecului de lume autohton, cu „jele”, „dor”, cu iubiri ducând la zăcere şi moarte. Totuşi tehnica e cu mult mai complexă decât se pare şi constă în trecerea gradată de la confesiunea cea mai simplă la o atitudine speculativă. Romanţa ce se deschide aşa de sentimental: S-a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora.

Culminează în constatarea filozofică a irealizării eroticii sublime pe pământ: Era un vis misterios Şi blând din cale-afară şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară.

Altă romanţă exprimă fatalitatea erotică atunci când luna de primăvară ocupă cerul: A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii.

Pe lângă plopii fără soţ porneşte pe o idee sentimentală populară. Bărbatul trecea neînţeles de femeia pe care o iubea (e tema sonetului lui Arvers): Pe lângă plopii fără soţla geamul tău ce strălucea Adesea am trecut, Privii atât de des; Mă cunoşteau vecinii toţi, O lume toată-nţelegea, Tu nu m-ai cunoscut. Tu nu m-ai înţeles.

Dar apoi romanţa se scufundă în mitologie. Dragostea poetului nu e numai un mecanism de speţă, ci osânda unui atavism neînţeles cu capătul în păgânătate: Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi Ce mi-l lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi.

Bărbatul devine ataraxic ca Luceafărul şi reproşează femeii de-a fi stricat rânduiala cosmică: Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.

În stil folcloric Eminescu a scris adevărate capodopere. Mai am un singur dor e Mioriţa lui. Poetul se aşează pe marginile neantului, la mare, vrând codrul, idee de speţă, statornicul în curgător: Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin.

Precum şi luceferii, simboluri ale imensităţii neantului matern: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prietini, O să-mi zâmbească iar.

În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară şi filozofie a nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e de o savantă împletitură. Piesa rară e cântecul cutărei fete din Călin nebunul, o bocire ţărănească de singurătate, fiindcă fata se află în codri în puterea zmeului. Ritmica de descântec evocă o jale cosmică, frica omului singur într-un teritoriu infinit de „lunci deşarte”. Solitudinea câmpurilor e simbolizată prin greier. Dar greierii, răspunzându-şi la depărtări incomensurabile, sugerează corespondenţa gândurilor. Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei în grinda casei materne. Greierul acesta nu e însă terestru ci lunar, iar luna e la Eminescu edenul: Greieraş ce cânţi în lună, Când pădurea sună, Cum nu ştii ce am în mine, Greiere streine? Că te-ai duce, de-ai ajunge, Noaptea de te-ai plânge Ca o pasăre măiastră La noi în fereastră. Vai de picioarele mele Pe-unde umblă ele! Vai de ochişorii mei Pe-unde umblă ei! Inima-n mine-l bolnavă, Floare de dumbravă şi vai, lacrimile mele, Cum le vărs cu jele!

Du-te, greier, du-te, greier, Pân’ la munte-n creier Şi priveşte-nduioşat Zarea depărtată, Lumea-ntreagă o colindă, Mergi la noi în grindă, Spune-l mamei ce-am făcut De m-a mai născut, Căci ar fi făcut mai bine Să mă ia de mână, Prefăcută că mă scapă Să m-arunce-n apă. Căci de cer ar fi iertată Şi de lumea toată.

În poezie, Eminescu are câteva imagini obsedante ce indică o atracţie spre locul primordial al naşterii şi al morţii. Elementul principal este doma care se află de ordinar într-o insulă şi cuprinde în mijlocul ei într-un sicriu un cadavru în figura căruia poetul se recunoaşte cu spaimă. Doma e într-un loc fund lacustru de piramidă, în altul Valhallă oceanică, în altul, în fine, castel selenar. Când toate aceste vise triste au fost risipite rămâne sentimentul propriului deces: Cine-l acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult.

Eminescu e un poet de concepţie şi asta stânjeneşte pe unii critici. Dar poetul nu filozofează ci construieşte vizionar. Bolta e o catapeteasmă spartă prin care curge nimicul, poetul stă sub „arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele” şi întoarce marinăreşte „uriaşa roat-a vremii”. Eminescu tinde în opera mai târzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de ieşire din cursul zgomotos al timpului. El se îneacă în grosimea tăcerii absolute: În odaie prin ungherein această dulce pace S-a ţesut painjinişimi ridic privirea-n pod Şi prin cărţile în vravurişi ascult cum învălişul Umblă şoarecii furişde la cărţi ei mi le rod.

Se trage în concavitatea odăii, reintră în cursul propriei existenţe şi de aci în mitul naţiei, încât, pierdut departe în fabula fără fund, abia simte mâinile reci ale femeii. Se-ntunecă. Apoi cade într-o mândră indiferenţă: Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!

Îndreptăţită de conştiinţa formei ciclice a lumii: Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există şi de mii de ani încoace Lumea-l veselă şi tristă, Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă.

Satira lui Eminescu e swiftiană: în locul invectivei, mitul ermetic. Metoda mitologică e folosită şi în aşa-zisa „filozofie”, unde în locul obişnuitelor divinităţi apar unităţi enigmatice: Fiinţa, Nefiinţa, Nepătrunsul, Muma, Tatăl. Procedeul şi al lui Goethe, nu se deosebeşte profund de al anticilor, care dădeau zeilor valoarea unor noţiuni cosmice. Dumnezeu-Tatăl care se împreună cu Chaosul-Mumă spre a da naştere lumii sunt eroi de basm. Neantul se ridică pe noţiuni de materie: Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În mare măsură satira e pamfletară, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stârpitură, fonf, flecar, găgăuţă, guşat, bâlbâit. Injuriile sunt indiciul unui lirism maxim întors de la extatic la grindinos: Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget… Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-l însemnat cu pata putrejunii de natură Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Poemul fundamental e Luceafărul, dar Fata în grădina de aur îl pregăteşte în chip fericit şi mai crud, în maniera fabuloasă Bojardo: Dar un balaur tologit în poartă Sorea cu lene pielea lui pestriţă, Cu ochii-nchişi pe jumătate, poartă Privirea jucătoare să-l înghită. Iară Florin inima-n el e moartă Când vede solzii, dinţii cei de criţă, Sărind la el şi-nfipse a lui spadă Şi pe pământ îl ţintui de coadă.

Florin este eroul mitic în stare să răzbată prin toate piedicile până la femeia iubită, nicidecum un tânăr fluşturatec cum e Cătălin. El şi fata simbolizează vitalitatea lumii terestre, mecanica sigură a instinctului. Zmeul nu are ce să le impute. Poemul e tratat cu o mare invenţie verbală. Privirile fetei sunt „tinere şi hoaţe”, norocul ei e „geamăn” cu cel al lui Florin, „boiul” acestuia e frumos, valea e întunecată „cum o simt doar orbii”, corbii fac pe cer „pete de cerneală”, tânărul de dor se „ticăie”, la curtea fetei sunt „grădine, rediuri, lacuri, ziduri şipot”, haina „se-ncreaţă”. Unele versuri au curs psalmodic: Culca-mi-aş capul la al tău picior Şi te-aş privi etern ca pe o steauă, Frumos copil cu umerii de neauă.

Chiar cuvintele Domnului către zmeu sunt mai încărcate de gânduri: Şi tu ca ei voieşti a fi, demone, Tu, care nici nu eşti a mea făptură; Tu ce sfinţeşti a cerului colone Cu glasul mândru de eternă gură, Cuvânt curat ce-a existat, Eone, Când Universul era ceaţă sură. Să-ţi numeri anii după mersul lumii Pentru-o femeie?

Vezi iubirea cum îi.

În scimb Luceafărul e de o construcţie muzicală perfectă. Sensul e acum satiric. Astrul e geniul solitar, Cătălin şi Cătălina sunt umanitatea efemeră. Tehnica e liturgică. Tema e dezvoltată şi analizată, repetată şi comentată, reluată din nou până la completa istovire, iar replicile Luceafărului sunt formulistice, fiindcă el, neavând suflet empiric, nu poate găsi relaţii şi expresii noi: Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea.

Plastica ideilor este şi aici extraordinară. Chaosul are văi, izvoare, mări. Acolo nu-l „hotar” şi vremea (ca o apă) n-are puterea de a se umfla în puţul ei şi a ieşi din „goluri”: Căci unde-ajunge nu-l hotar, Nici ochi spre a cunoaşte şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.

Unitatea complicatei ţevării se înfăptuieşte acustic. Unele strofe tac, altele cântă, în acord, ca flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral: Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.