Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu (1881-1943) a început prin a da câteva monografii de scriitori vechi (Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi), serioase fără a fi amănunţite, mai degrabă bibliografice, cu un scepticism vădit în ceea ce priveşte valoarea artistică a autorilor studiaţi. Era totuşi un început bun, care a avut urmări. Ca şi Maiorescu, criticul nu pune temei pe literatura veche şi are convingerea că literatura română începe numai cu o „direcţie nouă”, aceea a sa, antisemănătoristă, impusă pe cale revoluţionară. Criticul nu se ocupă de clasici şi nu s-a putut şti niciodată ce părere a avut despre Eliade, Cârlova, Sihleanu, Depărăţeanu, Odobescu, Haşdeu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski. Când totuşi aluzii scurte se fac la aceştia, lipsa de stimă e bătătoare la ochi. „Meditaţia” lui Alexandrescu şi „filozofia” lui Eminescu sunt ironizate şi se afirmă că „nici Caragiale şi nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilităţii epocii”. Macedonski era găsit perimat şi mediocru, nemeritând „ni cet exces d’honneur, ni cette indignite”. Paraziţii şi Trubadurul de Delavrancea?: „rămână îngropaţi între emoţiile copilăriei!” Apus de soare?: „mai mult un spectacol într-un fotoliu”. Stilisticeşte, E. Lovi-nescu, scriitor agreabil, a fost multă vreme în căutarea personalităţii sale, profesând la început un fals impresionism de divagaţie literară în jurul autorilor, în fraze sau prea sacadate, sau prea simetrice şi lungi.

Personalitatea lui E. Lovinescu s-a revelat, după 1919, în polemică. Polemist mare ca şi Titu Maiorescu, el s-a specializat în bibeloul grotesc, care presupune o risipire mare de materiale până ce norocul scoate câteva piese de neuitat. Aci nu intră în discuţiune dreptatea ci numai justeţea formală a polemicii în sine. Ceea ce este Beţia de cuvinte la Maiorescu reprezintă la Lovinescu Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic, imn malign dedicat zeului necunoscut, adică nulităţii: „O, divină şi subtilă inteligenţă grecească, cum te recunoşti într-o simplă inscripţie votivă! Zevs, Ares, Afrodita, Hermes, Poseidon? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Astarte, Cybela, Istar, zei şi zeiţe ai Siriei, ai Feniciei, ai Chaldeei, ai Persiei? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Isis, Osiris, Hor, Amon, Ra, Thot şi toţi ceilalţi zei ai Egiptului cu capete de pisică, de crocodil sau de buhă? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii?” etc.

Talentul de critic al lui E. Lovinescu s-a subliniat cu apariţia poeziei noi, în sensul unui impresionism de fundament. Criticul scrutează opera din toate punctele de vedere, îi stabileşte filiaţiunea, o aşează în categoria ce i se potriveşte, îi face radiografia internă, întocmeşte liste de cuvinte şi de imagini, dar toate aceste observaţii sunt subsumate unei impresii totale, sublimate într-o imagine critică. Analiza e apoi redactată sintetic aşa încât să lucreze asupra imaginaţiei, prin sugestie. Astfel Ion Barbu e prezentat sub semnul lui Anton Pann, Camil Baltazar prin imaginea lui Beato Angelico, menită să inculce cititorului şi mai direct impresia de candoare şi angelitate, Hogaş e pus sub emblema lui Homer. Fraza e acum normal prozaică, curăţată de falsa poezie şi totuşi e mai artistică, fiindcă sugerează o coloare prin substanţă. În studiul despre Camil Baltazar sunt strânse toate elementele obiective, adică aparţinând realmente poeziei autorului, toamna, ploile, provincia, apoi dispuse în aşa chip încât ele să formeze la rându-le un tablou critic care să înlocuiască poezia şi s-o sugereze. Valoarea unei astfel de critici stă în aceea că este integral documentată şi nu se rătăceşte în fantezie. Ea are aspectele creaţiei cu mijloacele analizei celei mai pozitive şi chiar când e discutabilă, prin chiar faptul discutabilităţii e serioasă, pentru că pune probleme. Admiţând că criticul a greşit, exagerând valoarea autorului, critica lui de impresie nu rămâne mai puţin valabilă, deoarece ea ţine locul poeziei, cerând ca această poezie să răsară spre a justifica prezenţa criticii. Astfel, dacă Barbu n-ar exista şi toată pagina lui E. Lovinescu ar fi compusă printr-o sinteză silită, „balcanismul” a intrat totuşi definitiv în lumea imaginilor critice.

Criticul a avut o influenţă covârşitoare asupra generaţiei următoare, oricât de contestabile ar fi unele din judecăţile sale. În majoritatea cazurilor opiniile sale sunt juste total ori parţial, sau se apropie printr-un detaliu de justeţe mai mult decât ale altora. Faţă de critici e inclement ori tranzacţional, cu prozatorii e reticent, poezia, pe care n-o profesează însuşi, se bucură de o primire cordială, în marginile temperamentului criticului care preferă graţiosul, micul plastic şi are oroare de lirica sublimă, de marele patos, de meditaţie, deopotrivă apoi de ceea ce i se pare plat ori simplist.

Istoria civilizaţiei române moderne e o replică mai voluminoasă la Spiritul critic al lui Ibrăileanu. E. Lovinescu admite şi el intrarea în civilizaţie direct prin revoluţie, adică prin imitaţie. La teoria specificului se răspunde, în altă operă, cu doctrina sincronităţii şi a diferenţierii, ridicată pe legea imitaţiei a lui G. Tarde. Se profesează o estetică a mutaţiei valorilor, după care totul fiind relaţie de timp şi spaţiu şi diferenţiere continuă, condiţia creării de valori noi este mutabilitatea în genere a valorilor. Frumos e echivalent cu actual şi când ai dovedit că un scriitor e personal într-o şcoală nouă ai stabilit valoarea lui, care însă este efemeră, căci numaidecât altă şcoală va crea altă sensibilitate. Acest scepticism a dus la un istorism care e o faţă a iraţionalismului în critică. El, criticul, nu are nici o părere stabilă şi nici o responsabilitate, nebizuindu-se pe nici un criteriu absolut. Obiectiv, el înregistrează doar reacţiunile gustului public la operele contemporane, făcând lucrare de istoric.

Cele mai bune pagini literare ale lui E. Lovinescu sunt nu în romane şi nuvele (a scris multe fără a convinge), ci în Memorii I, II. Portretele, precum s-a observat, nu sunt juste şi nici complexe. Indivizii sunt văzuţi ca nişte animale invidioase, egoiste, îngâmfate, fără nici o urmă de umanitate. În mijlocul lor se ridică autorul, dezinteresat, generos, plin de toate darurile.

Memorialistul îşi face cu complezenţă traiectoria vieţii, îşi fixează stilurile, îşi pune singur note, cu un subiectivism care nu-l contrar artei, dar care nu are la îndemână un talent caricaturistic grandios. În schimb E. Lovinescu e un bun anec-dotist, compunând mici scene dramatice valabile în mimica şi râsul conţinut, precum e aceea având ca obiect pe Vlaicu.