Tudor Arghezi

Valoarea poeziei argheziene stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare. În Testament se începe cu ideea legăturii între generaţii, se accentuează asupra sforţării pe care o depune natura spre a obţine un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinaţiei antropologice. Străbunii vin din noapte prin gropi şi râpi, bătrânii se târăsc pe brânci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte vărsat în poet: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte. În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine Prin râpi şi gropi adânci, Suite de bătrânii mei pe brânci şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-l, fiule, o treaptă.

După aceea poemul apare ca o estetică, plină de probleme şi de puncte: arta argheziană e făcută din „veninuri”, înjurături”; veninul s-a preschimbat în miere, lăsându-l-se puterea: Am luat ocara şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Procesul concentric e infinit. Unii au voit să insinueze că poezia lui Arghezi e „minoră”, dar ea, dimpotrivă, e dominată de probleme grave, dintre care cea mai frecventă e ceea a creaţiei sempiterne. Un fapt atât de umil ca încolţirea cartofilor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale: Îmbrăcaţi în straie de iască Sunt gata cartofii să nască, S-au pregătit o iarnă, de soroc, Cu cârtiţele launloc, Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele şi din toate fărâmele Au rămas grei ca mâţele, Umflându-li-se ţâţele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Se poate ghici în înmulţirea prin negi procesul magic al naşterii prin cristalizare, nativitatea în regnul mineral al smaraldelor. În Blesteme (tema are tradiţie în literatura noastră), partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin şi înmulţirea dezordonată, parazitară, replică diabolică la nativitatea cartofilor şi smaraldelor, urmare la geneza muşiţei pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul: Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem să te-mpuţi pe picioare. Să-ţi crească măduva, bogată şi largă, Umflată-n sofale, mutată pe targă. Să nu se cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare, Să simţi că te arde puţin fiecare. Un ochi să se strângă şi să se sugrume Clipind de-amăruntul, întors către lume. Celalt să-ţi rămâie holbat şi deschis Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis.

Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite, de osmoză între spiritual şi material, amândoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii. Cerul şi pământul sunt două vase comunicante, materia fiind permeabilă prin spirit şi spiritul arătând tendinţe de degradare. În Vânt de toamnă întrepătrunderea celor doi factori ia forma unei stranii beţii, asemănătoare cu ameţeala produsă lui Dionis de aromatele şi geologia edenică a lunei: E pardosită lumea cu lumină, Ca o biserică de fum şi de răşină şi oamenii, de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi.

În Cântec de boală, urmarea întrepătrunderii este tânjirea, senzaţia de evaporare. Poetul a băut dintr-un pahar divin şi, îmbolnăvit, se simte ca un ciur prin găurile căruia fiinţa lui prefăcută în ceaţă se risipeşte: Domnul, Dumnezeul mare Mi-a umplut două pahare Din cerescul lui rachiu Scos din lună c-un burghiu. Şi-n fiecare pahar A lăsat şi-un drob de har.

Amândouă-s ale tale, Zise Domnul: Ia-le, bea-le.

După ce m-a-mpărtăşit Insul mi s-a risipit, L-am pierdut jur împrejur, Ca o ceaţă dintr-un ciur.

Şi-am rămas pribeag în boare Ca un miros fără floare, Al căreia lemn uscat Rădăcina şi-a uitat. Ca un foc fără cărbune, Ca un fum fără tăciune. Sfintele sale potire Au intrat în clocotire, Sufletul îmi umblă beat Pe subt veac şi peste leat. Şi de sfântă băutură Mă ia cu frig şi căldură. Carnea n-ar fi mai bolnavă Dac-aş fi băut otravă.

Cu Flori de mucigai Arghezi începe o poezie de savoare, presupunând un cititor pregătit. Punctul de plecare îl formează observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al puşcăriaşilor. Impresia de veselie, de altfel savant dozată cu cel mai autentic lirism, nu e falsă. Amestecul seriozităţii cu bufoneria e în linia Anton Pann. Efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pascarella, în care cu cât expresia e mai grotesc tipică, cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilaritate, într-o limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii unui „fătălău”: O fi fost mă-ta vioară, Trestie sau căprioară Şi-o fi prins în pântec plod De strigoi de voievod. Că din oamenii de rând Nu te-ai zămislit nicicând, Doar anapoda şi spârc, Cine ştie din ce smârc, Morfolit de o copită De făptură negrăită Cu coarne de gheaţă, Cu coama de ceaţă, Cu ugeri de omăt Iese aşa fel de făt.

Horele, în ce au mai original şi mai serios valabil, intră în definiţia folclorului pur, tratat ca simplă formalitate plăcută ochiului şi urechii. Tema e o vitalitate excesivă, care caută descărcare într-o mişcare exuberantă, într-o horă. Danţul e sau infantil, animist, întemeiat pe ceremonia enigmelor, sau persiflator, bufon: Ce e cercul?

Un pătrat. Sunt acum încredinţat, Cum e unghiul?

Crăcănat. Tânăru-l om învăţat, Un căţel?

E un purcel. Zice Preşedintele, Ce-l altfel?

Tot ce-l la fel. Potrivindu-şi dintele.

Proza lui Tudor Arghezi intră în sfera liricului şi ar fi nedrept s-o judecăm altfel. O mare parte din compuneri sunt pamflete sterilizate, fără direcţie reală. Slujindu-se de nume fictive, umflând realitatea, intrând în plin fantastic, diatriba argheziană depăşeşte într-atât intenţia de a vulnera, încât rămâne o construcţie valabilă în sine, expresie cel mult a unei gratuite înverşunări de imagini. Este evident că în Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din clerul român contemporan cu tinereţea scriitorului, însă cititorul nu simte curiozitatea identificării, fiindcă pamfletarul încadrează pe om unui tip a cărei monografie sintetică o face, urmărind personalitatea umană în rigidităţile ei, ca pe un mecanism şi uneori un sistem de aparate, aplicându-se acelaşi procedeu şi în domeniul psihologicului, unde, subliniindu-se sistematica gândirii, se ajunge pornind de la premise false la un monstruos al dialecticii. Scriitorul se coboară minuţios la detalii, pe care le măreşte independent, făcând din ele nişte reprezentări suficiente. În maşinăria prin care se degradează unitatea biologică a pisoiului părintelui Damian, limba, laba, nasul, ochiul formează momente de uimire şi de atenţii plastice. „Abjecţiunea” de care s-a vorbit atâta nu e decât un program artistic de a folosi, ca în pictură, orice coloare indiferent de provenienţa ei, de altfel în tradiţia bisericii, care exaltă materia înjosită, spre a zgudui spiritul. Starea sanitară a arhimandritului care şi-a frânt piciorul său murdar este tot atât de pură, plastic, ca şi jegurile şi pieile arse ale realiştilor din clasa lui Ribera şi Murillo. Câteodată totuşi se exagerează. În Tablete din ţara de Kuty, Arghezi dă pamfletului atmosfera fabuloasă din opera satirică a lui Swift şi a utopiştilor în genere. Ostilitatea e absorbită în mituri. Uitând punctul de plecare critic, poetul se instalează în fantasticul grotesc, determinându-şi o biologie, o psihologie, o filologie şi o politică extravagant de noi, admisibile în sine. În domeniul psihic (satirizare în fond a unui fost primar) se admite următoarea mentalitate, ducând la o edilitate de un gratuit sublim: „La masă, aflarăm concepţiile acestui bărbat de iniţiative, care nu voia să închidă ochii fără să se reformeze oraşele după norme noi. El dorea să strângă şi să sorteze edificiile de acelaşi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, grădinile cu grădinile. Statuile adunate din toate părţile într-un Parc al Statuilor şi de asemeni canalizările şi bulevardele, fiind mai lesne de îngrijit şi administrat laolaltă decât separate.

Canalurile de pildă trebuiau scoase din pământ ca să nu-l mai incomodeze şi îngrămădite, ca în şantierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul şi lungimile lor, în stive demonstrative în mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau să fie scoase din oraş şi îngropate în lac ca să-l lumineze pe dedesubt în culori. Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare şi o reorganizare a vieţii. Având de pildă 250.000 robinete de apă la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat şi anarhia răspândirii lor în tot oraşul suprimată. Primarul a fost impresionat de vechiul simţ de grupare din Babilonia, unde toţi elefanţii de piatră ai unei regiuni erau puşi alături pe două rânduri, ca să păzească intrarea în templu. Ceea ce izbutise deocamdată era fericitul ansamblu al felinarelor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lămpile una de alta.” Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Bunavestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor. Remarcabilă, afară de măreţia halucinaţiei, este posibilitatea raporturilor sociale ieşite din noua ordine de lucruri. Turburarea autorităţilor, răsturnarea vieţii zilnice sub imperiul miracolului sunt văzute cu un mare simţ al evenimentelor fantastice. Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale.