Filozofii

Seriile mai noi, din motive pe care va avea să le determine mai degrabă istoricul şi sociologul, sunt prea puţin preocupate de problema creaţiunii. Politicul le absoarbe. De aceea literatura recentă nu-şi găseşte raţiunea în sine, ci în poziţiile ideologice pe care le reprezintă şi filozofii, călăuze de spirite, sunt mai în stimă decât artiştii. Chiar şi filozofii se preţuiesc nu în opera lor reală de gândire, ci în acţiunea lor sugeratoare. N. Iorga, V Pârvan au fost prea puţin nişte meditativi, iar Nae Ionescu, profesor de logică, n-a scris decât articole de jurnal. Apare deci acum specia filozofului mit. în N. Iorga se putea întrupa mitic (căci omul era cum nu se poate mai refractar ideilor generale) ideea unui stat arhaic cu instituţii instinctuale, oroarea de înstrăinare, dacismul. V Pârvan (1882-1927), emerit istoric al antichităţii şi arheolog, emulând cu Renan, e mai substanţial. Concepţia lui istorică, spiritualistă, e justă, în ciuda unui bombasticism stilistic care l-a făcut pe P. Zarifopol să-l deteste ca pe o fantomă supărătoare. Propriu-zis Pârvan era un individualist, cultivator al Eroilor, un nietzschean, un carlylian, tinerii au văzut în el, dimpotrivă, un mistic, un preot al iraţionalului şi deci al colectivului, cu toate că istoricul dispreţuia amar spiritul „de duzină”, „de sută” şi „de turmă”. Definiţia a fost sugerată de elemente secundare. Pârvan vorbise studenţilor de necesitatea frământării intelectuale spre a se ridica însă la generic, dar fiindcă folosise termenul de „nelinişte”, s-a interpretat asta în sensul kirkegaardienei Angst. Afară de aceasta omul trecuse prin mari încercări familiale, care îl îndreptase spre studiul concepţiei despre moarte a anticilor, spre „doctrina salvării”. El vorbea vibrant despre Destin, despre Moire, însă soluţia lui nu era teologică, ci eroică. V. Pârvan ajunse, cu alte cuvinte, să simbolizeze „condiţia tragică” a omului, care a agitat atâta gândirea europeană de câteva decenii.

Lucian Blaga, dimpotrivă, e un adevărat mistic, într-un sistem scris care e întâia încercare masivă şi izbutită de construcţie metafizică. Trecând peste amănuntele verbale, Blaga e un platonician, admiţând ca mijloc de investigaţie delirul, căruia îi spune pitoresc „cunoaştere luciferică”. Obiectul metafizicianului este „misterul”, deci ilogicul şi modul de expresie mitul. Mult datoreşte fără îndoială filozoful lui Goethe. El, inspiratul, e un geniu, un „daimonion”, capabil de intuiţii revelatoare. Cosmologia lui Blaga, în ciuda termenilor schimbaţi (poetul e un mare căutător de expresii inedite, uneori până la beţia de cuvinte), rămâne şi ea platoniciană. Demiurgul (Marele Anonim) are vocaţia toturilor divine, cum am zice a lumilor perfecte. Dar ca să nu se concureze însuşi prin identităţi, el îşi strâmbă voit creaţia. Mutilarea aceasta nu-l decât străvechea degradare a prototipilor prin materia ostilă. În filozofia culturii, Blaga inventează cadre apriorice suplimentare ale subconştientului şi ajunge astfel la interesanta concepţie că individul vine cu un spaţiu abisal etnic prin care obligă percepţia, ceea ce în termenii mai curenţi ne conduce la observaţia verificată de experienţă că factorul geografic înrâureşte atât de mult asupra organelor de percepţie ale rasei, încât acestea continuă a proiecta condiţiile locale, ajunse la calitatea unei pseudo-apriorităţi. Filozoful gândeşte că orizontul nostru specific este „plaiul” şi numeşte asta „spaţiu mioritic” într-un eseu interesant, însă insuficient documentat şi deci foarte discutabil.

Nae Ionescu a avut o înrâurire orală acută şi unii l-au declarat „învăţător” ca şi Isus, „Socrate” al României. Adevărat este că Nae Ionescu urmărea să fie un înţelept ca Socrate, a cărui tehnică o şi aplica. Cele mai evidente influenţe se găsesc în jurnalistica lui filozofică: Origen, Kirkegaard, Keyserling, Heidegger, Spengler, Dilthey, Massis, Berdiaieff etc. Filozofia lui e o Lebens-philosophie şi noţiunile sacre sunt „trăire”, „experienţă”. Nae Ionescu nu urmăreşte rezolvarea problemelor, ci „trăirea” lor. Orice atitudine oricât de neprevăzută ieşită din această acţiune de provocare a „neliniştii” e legitimă. Ascultătorul e îndemnat la „aventură”. Învăţătorul nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea ă în hotărârea de a primi directive de la viaţă (iraţionalismul e total). Filozoful (hegelianism reînviat pentru uzul politicianului) se amestecă în mulţime, anonim şi trăieşte toate contradicţiile, nedeosebindu-se de semenii săi decât prin facultatea „de a formula, cât mai circulabil şi deci cât mai rodnic, sensul vremii şi al întâmplărilor pe care le trăieşte”. Cât mai multe ratări (adică schimbări la faţă) înseamnă cât mai multe trăiri, o cât mai mare posibilitate de salvare în fond, preocuparea soteriologică stând la fundul filozofiei. „Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face.” Consecvenţa nu e virtutea filozofului:„. Fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu ştiu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu ştiu, pentru că nu m-am gândit încă la asta. Şi nici n-am să mă gândesc”. Filozoful îşi intitulează, cu secretă maliţie, un volum cu termenul nautic Roza vânturilor, înţelege „în bătaia tuturor curentelor” şi priveşte mefistofelic discordia dintre semiţii şi antisemiţii de sub aripa sa, care îl cred deopotrivă de al lor, neînţelegând sofistica subţire a acestui brăilean.

Ecoul acestei doctrine a fost mare printre literaţi. Mircea Eliade în Soliloquii, căci nu-şi permite studiul, nu se teme de contradicţie şi se satisface cu experienţa creşterii sale interioare. Toate aventurile îi sunt îngăduite şi vârsta sa şi a seriei sale are caracterul unui moment absolut, ca trăire irepetabilă. De unde exaltarea „nouei generaţii”. Şi problema salvării îl preocupă şi se întreabă asupra modalităţilor: mântuire în secol prin procreaţie sau creaţie, „experienţa abisală” prin sinucidere. Mircea Eliade ar înclina spre „soluţia magică”, adoptând dar calea estetică. Dl D. Roşca e un kirkegaardian, întristat de condiţia tragică a umanităţii (Existenţa tragică). Concluziile sale sunt un agnosticism total şi un pesimism excesiv, lumea apărându-l ca un „vârtej de forţe iresponsabile”. Emil Cioran, kirkegaardian şi el, e pe „culmile desperării”, urmărit de „obsesiunea îngrozitoare a morţii”. Teoria cunoaşterii nu-l interesează deloc, preocuparea esenţială fiindu-l de a se mântui. Salvarea o găseşte în experienţa colectivă, cum s-ar zice, în istorie. Ar dori pentru România destinul Franţei şi populaţia Chinei. În această privinţă pesimismul său e regretabil. România nu înseamnă nimic, condiţia ei e „tragică”. Singura scăpare, ipotetică şi aceea, e riscul, furia mesianică, delirul imperialis-tic, mitologia. Tinerii nu cunosc, precum se vede, valorile naţionale. Eseistica aceasta pe motive de filozofie existenţială a avut oarecare răspândire, mergând de la consideraţiile ontologice până la probleme de doctrină juridică (Petru P Ionescu, Bucur Ţincu, Ilie N. Lungulescu, Vasile V Georgescu).