Mircea Eliade

Experimentalismul duce, în roman, pe Mircea Eliade la cel mai servil gidism. După Andre Gide sensul artei fiind cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc cu cât trăieşte mai intens şi pune mai multe probleme sub forma „trăirilor”. Eticul fiind aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusă ca experienţă morală. Artistul nu ia atitudine, ci trăieşte răul şi binele, eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate. De unde acel „imoralism” (faţă a preocupării morale), care la Gide se vădeşte în interesul pentru adolescenţă, delicvenţi, viţiile insolite, crimă, revoluţie socială, exotic, experimentate toate cu o egală simpatie, însă cu hotărârea de a nu se opri nicăiri. O consecinţă a acestui experimentalism, care e un cult al eului, este dicteul automatic. Scriitorul îşi scoate materia din „caiete”, refuzând de a o stiliza, pentru a nu altera „autenticul” trăirilor cu toate contradicţiile incluse. Mircea Eliade îşi caută domenii de trăire proprie în exoticul indic, în „generaţie”, în esoterism şi mai ales în sexualitate, continuând în privinţa aceasta, cu mai mult aparat teoretic, opera lui F. Aderca, cu care prezintă asemănări structurale. Pentru ca eroul să poată avea cât mai multă competenţă sexuală, el trebuie să rămână liber. De aceea el are o oroare invincibilă pentru căsătorie. În Isabel şi apele Diavolului, un tânăr orientalist, în timpul rămas liber între studiul gramaticii anamite şi al templelor din Bangkok şi din Mavalavaram, seduce o fată de pastor, profesează viţii inavuabile cu un tânăr, pe care îl îndeamnă la vagabondaj, întreţine viţiul unei fetiţe „cu o drăcească pasiune”, ia parte la orgii în trei cu o Edna şi cu Miss Roth, profesoară erudită, blazată şi opiomană, repetând scene din La gargonne. Maitreyi mută câmpul de experimentare în mediul de culoare. Allan se iniţiază în tehnica erotică a Indiei, admirând „perfecţiunea îmbrăţişării” Maitreyi-ei, „ritmul uluitor al trupului ei”, precum învaţă „prietenia” cu piciorul prin „tuşă”, constând în introducerea piciorului între pulpele altuia. Romanul, care, privit de sus, aminteşte literatura lui Pierre Loti (Azyade, Madame Chrysantheme etc.), se salvează prin impresia de inocenţă sălbatică ce se desprinde din moravurile unei eroine aşa de străină de civilizaţia noastră. Maitreyi rămâne până acum singura scriere cu adevărat interesantă a lui Mircea Eliade. Restul e o ilustrare a acelui obsedant trăirism. Tineri participă la mişcări comuniste, fac crime, violează servitoarele şi femeile măritate, cunosc morburile sociale, se sinucid ca să facă „saltul în neant” (întoarcerea din rai). Sau, dimpotrivă, se orientează spre mişcările totalitare, cu formaţiuni militare, seduc într-o familie deopotrivă mama şi fetele, îndeamnă la furt, caută legături cu prostituatele ori cuceririle în locuri absurde, precum cabinetul unui vagon de căi ferate (Huliganii). Trecând în zona fantastică, autorul urmăreşte experienţele sexuale cu femeile-vampir şi-şi exprimă dorinţi de împerechere teribile: cu o moartă, cu un copil şi cu o bolnavă (la accidentul astrologic).