Nichifor Crainic

Deşi nuanţări mistice ale tradiţionalismului se văd la mulţi contemporani, Nichifor Crainic e acela care s-a străduit să dea o doctrină organizată. Cultura e, după el, un amestec de imponderabile şi factori vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor, ortodoxie. În special se apasă însă asupra bisericii orientale. „Noi vedem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică”. Oriunde gânditorul nu găseşte „preocupare de biserică” neagă calitatea spiritualităţii româneşti. Se vede uşor ticul Gherea-lbrăileanu. Specificul naţional nu e determinat pe cale pozitivă ci obţinut prin speculaţie sociologică şi prefăcut în comandament. Un adevărat artist tradiţional trebuie să îmbrăţişeze preocuparea religioasă. Din consideraţii de politică bisericească, factorul rasă este ocolit şi scriitorul ia poziţie contra rasismului german şi împotriva naţionaliştilor care propun eliminarea evreilor creştini şi refuzul botezului. „Biserica e deschisă tuturor.” Deşi nu se spune pe faţă, se subînţelege că un evreu botezat devine român, Naţie şi Religie fiind noţiuni corelative. Astfel se reeditează teoria „ralierii” a lui Ibrăileanu, cu acest paradoxal rezultat că un alogen ortodox „cu preocupări de Biserică” ajunge a fi mai specific decât un naţional fără asemenea preocupări. Gândirea a primit de altfel destui evrei raliaţi, adică ortodoxizanţi. Nichifor Crainic şi-a constituit şi o estetică, curat platonică (Nostalgiaparadisului). Omul e făptura lui Dumnezeu, arta e făptura omului, arta e deci făptura făpturii lui Dumnezeu, nepoata lui Dumnezeu. Artistul aduce aparenţele naturii, străbătând la prototip prin copie, dar scopul lui e eternul. „Arta în sensul ei înalt nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne reamintească natura aşa cum este. Scopul ei e revelaţia în forme sensibile a tainelor de sus.” Ca poet, Nichifor Crainic continuă cu ştiinţă spiritul lui Vlahuţă, sacrificând invenţia lirică lapidarităţii gnomice: Trecutul adormit şi viitorul În clipa care bate le-mpreuni: Când fericiţi lipim la piept feciorul, Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni.

De profundis tratează sobru, nu fără gravităţi, sentimentul eredităţii: Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare.

De reţinut de asemeni o îmbarcare mistică: Voi sfărâma sub pleoape tot spaţiul din jur Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu: şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vâsle prin valul de azur.

Oceane de văzduhuri s-or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, Iat tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpând rostogolită spre-adâncuri fără fund.