Lucian Blaga

Întâile versuri ale lui Lucian Blaga (Poemele Luminii) au o pulsaţie panteistică scurtă, apăsată metaforic într-un singur punct: Atâta linişte-l în jur de-mi pare că aud Cum se izbesc de geamuri razele de lună…!

În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior artisticeşte, ia forme virgiliene. Pan întrupează voluptatea de a participa la toate regnurile, de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale:

E peste tot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece. Vegetalele au ceva cărnos animalic (flori cu „sâni de lapte”, struguri enormi hrăniţi din stârvuri de om), animalele se confundă cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, mimetice: şopârle, lăcuste, melci. Bacantele sunt verzi şi sar ca lăcustele: Nouă preotese verzi Sar prin codri şi livezi.

Zamolxe însuşi caută contactul rece cu şopârlele: Altădată nopţile-mi erau un leagăn de odihnă, iar ziua lucrurile dimprejur se prefăceau în mine într-un vis atât de liniştit, că reci şi jilave şopârlele veneau să caute soarele pe picioarele mele goale.

Zamolxe e un „mister păgân”, un mit autohton, încadrat într-o mică dramă de idei, pe care poetul o va repeta în Meşterul Manole. Zamolxe nu mai crede în zei şi, ascuns într-o peşteră, cultivă pe Marele Orb, simbol al inconştientei forţe cosmice. El însuşi e divinizat şi când încearcă să-şi dărâme statuia din templu mulţimea îl omoară, semn că ficţiunea a devenit mai puternică decât creatorul ei. Valoarea poemului stă în palparea universului:

Apoi Lucian Blaga îşi spiritualizează virgilianismul, dându-l direcţie ortodoxă. Acum poeziile sunt străbătute de nostalgie, de temerea morţii şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine „şarpele binelui”, grădinile sunt ale „Omului”, plugul ară împins de arhangheli, flora şi fauna se fac ascetice, simbolice, dobitoacele au „ochi cuminţi”, ţapii lubrici sunt înlocuiţi prin melancolicii cerbi, câmpul face loc pădurii. Fauna aleargă rănită de melancolii: Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac, Din când în când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt şi cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, În zadar câinii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.

Totul continuă a fi material: Fecioara Maria a legat rod ca un pom.

Lepădaţi-vă coarnele moarte bătrânilor cerbi cum pomii îşi lasă frunza uscată.

Însă aureolat:

Toate turmele pământului au aureole sfinte peste capetele lor.

Poetul aplică un puternic hieratism bizantinizant. Tineri goi şi fecioare albe trec în procesiuni, sălbăticiunile migrează apocaliptic spre oraşe: Din depărtate sălbăticii cu stele mari doar căprioare vor pătrunde în oraşe să pască iarba din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi intra-vor în bisericile vechi cu porţile deschise uitându-se miraţi în jur.

Plugurile înseşi sunt nişte întraripate picate din spaţiul ex-tra-cosmic, de care se cuvine să te apropii cântând: Pe dealuri, unde te-ntorci, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari păseri negre ce-au coborât din cer pe pământ.

Ca să nu le sperii trebuie să te apropii de ele cântând.

În Lauda Somnului Blaga cade într-o nostalgie de eden, într-o lâncezeală numită „tristeţe metafizică”, încercând să evoce un „peisaj transcendent”. Stilul devine liturgic şi Aleluia răsună peste tot. Poetul îşi face „biografia”, încercând să surprindă elementul coral în desfăşurarea Universului, marile glasuri haotice: Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu. Din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare.

Străin zâmbind, vrăjit suind în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund.

Piesele lui Lucian Blaga sunt din speţa teatrului de poezie şi sunt valabile mereu prin imagini, deşi preocupările ideologice nu le lipsesc. Unele sunt freudiste, cum e Daria. O femeie tânără, căsătorită cu un bătrân, se îmbolnăveşte de idei fixe şi se constată că pe cât de mortală e metoda pedagogică, pe atât de salutar ar fi exerciţiul liber al instinctelor. În Fapta, un pictor obsedat că ar putea face o crimă nu se vindecă decât trăgând un glonte în gol, cu alte cuvinte prin „faptă”. Meşterul Manole, reluând ideea din Zamolxe, răspunde la problema estetică. Creaţia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine operă vie fără factorul iraţional, fără har. Acest har pretinde însă artistului suferinţa. Pe de altă parte opera artistică, ieşită din jertfa omului, are o existenţă independentă şi spectatorul o contemplă ignorând şi uneori brutalizând pe creator.