Al. Sihleanu

În 1855 V. Alecsandri scoase la Iaşi România literară, revistă săptămânală al cărei program continuă pe acela al Propăşirii: contribuţii din toate părţile spaţiului românesc, producţii originale, progres măsurat şi înţelept. Colaboratorii în viaţă sau postumi sunt de serie mai veche: Conachi, Beldiman, Bălcescu, Russo, Kogălniceanu, C. Negruzzi, C. Negri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, G. Sion, A. Donici, D. Dăscălescu, bineînţeles V. Alecsandri. Debutează aici cu versuri Al. Odobescu şi reia activitatea poetică G. Creţeanu. Totuşi în afara acestui cerc înflorea o poezie tânără de oarecare interes.

Al. Sihleanu (1834-1857), în singura lui culegere de versuri cu titlu lamartinian Armonii intime, e mai ales byronian. Poetul caută malurile „singurate” ale râului, ar dori să ia parte la lupte sângeroase, s-audă vuirea bombei, să se afle pe oceanul în furtună, ori printre munţi gigantici şi cataracte. Femeia iubită e „tainicul Luceafăr”, pentru care varsă „valuri de lacrime de sânge” cântând jalnic pe harfă. Gelozia e plină de „furie”, ucigaşă. Într-o baladă, doi strigoi de cavaleri, Oscar şi Conrad, luptă noaptea pe ruinele unui castel. În alta, orientalistică, adversari pentru o femeie sunt Paşa Sali şi Orland. Sihleanu aduce în poezie un temperament sangvin, furtunos, aristocratic şi barbar totdeodată. Poetul se simte bine către piscuri şi solitudini, în natura abruptă, fioroasă: Îmi place o natură cu fiii săi sălbatici, Cu piscuri dărâmate, cu ţărmuri singuratici, Cu cedri-a căror frunte se-nalţă pân’ la nori, Cu munţii săi gigantici, din cari furioase Şiroaie cad şi umplu prăpăstii negricioase Cu zgomote şi urlet ce umple de fior.

El caută „poezia ce muge ca furtuna”, biciuind pe tirani, iar neliniştea blazată a lui Childe Harold se preface la el într-o ardoare valahă de exploraţie pe munte, bălţi, bărăganuri: Dar sufletul meu vecinic spre negre ţărmuri zboară, El vrea mişcări, sensaţii de-acele ce doboară Şi-n lupte ne târăşte cu-a sorţii vijelii, Întocmai ca vulturul ce nu vrea câmpul verde, Câmpia înflorită. O lasă şi se pierde Prin nori, prin munţi de gheaţă, prin bălţi şi prin pustii.

Găsim de asemeni chiotul autumnal, la cramă, în cântecul vioarelor. Interesantă mai ales este dragostea violentă, de aparent stil romantic, a fiului de boier, domn absolut pe întinsul moşiilor. Năzărindu-l-se să-şi vadă iubita, el sare în droşcă şi strigă nebuneşte la surugiu: Era noapte-ntunecoasă, Nici o stea nu mai lucea; Vijelia furioasă, Cerul chiar se clătina.

Pe o cruce negricioasă Buha jalnic se văita şi-n pădurea fremătoasă Echo trist îi răspundea.

„Mână iute cu-nfocare, Mergi ca vântul şi mai tare”, Surugiului strigam.

Căci pe-ăst timp de îngrozire, Ca fantasmă, nălucire Spre iubita mea zburam.

În compunerile epice se salvează versurile cu privelişti carpatine şi intemperii (munţi sălbatici, cuiburi de vultur, castele în ceţuri, vijelii groaznice, trosnituri de arbori, clătinări de stânci). De memorat lupta zmeiască între Conrad şi Oscar, la lumina torţelor şi a fulgerelor: Precum două vânturi ce din depărtare Unul către altul suflă cu turbare, Cavalerii ageri iute se pornesc; Armele lor crude crâncen se lovesc. Dar cum două valuri se izbesc turbate Şi-napoi fug iarăşi repezi, spumegate, Amândoi cu spaimă crunţii aceşti fraţi Îndărăt se-azvârlă palizi, sângeraţi. Sângele lor curge; ura însă creşte; Privitorii tremur; nimeni nu-l opreşte; Ci ei toţi afară fug înspăimântaţi, Căci de întuneric sunt ameninţaţi. Torţele stau toate gata a se stinge; De-ale nopţei umbre sala se încinge şi tot se mai bate negrii luptători Luminaţi de fulgeri repezi, trecători.

AL. DEPĂRĂŢEANU.

Tânăr a murit şi Al. Depărăţeanu (1834-1865), care a rămas cu reputaţia unui neologizant rizibil: Şi bellă, graţioasă, ca astra tremurândă Ce spuntă-ntâi pe ceruri era Ella de blândă. Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buză-l toată vorba „amor, amor” zicea.

De fapt, franţuzismele şi italienismele sunt prea multe pentru o operă poetică: verdură, mund, vermeliu, eclatant, nemic, vil, folastru, gueră, famă, donzelă, capelură, selbă etc. Şi muntenismul e reprobabil: ăla, d-alea, a Românie. Depărăţeanu espaniolizează (a tradus din Cancioneros de Romances şi din Gil Vicente), dar în fond e un petrarchist şi, cu toate bizareriile lui verbale, el a împământenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decât botticellian, aurăria, lividitatea lilială, transparenţa. În Lila întâlnim fineţi extatice şi hieratisme necunoscute acelei vremi. În faţa poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina dansează în lumina a o mie de făclii: Dusă-n vals o credeai fee, Era astfel de gentilă, Nu femeie şi d-agilă, Avea aripi, nu picior: Că-ţi părea cel mai frumos Şi n-au fluturii-aripioare, Elf fantastic de balade Mai uşoare. Ce-abia rade Şi mai iuţi în zborul lor. Iarba-n jocu-l graţios.

Ceea ce încântă urechea în Vara la ţară este exactitatea acordurilor, exuberanţa strofelor: Locuinţa mea de varăspicul blond cu paie de-aur, E la ţară: Scump tezaur Acolo eu voi să morpentru mari şi pentru mici, Ca un fluture pe floareundulează-n mii de valuri Beat de soare, Intre maluri De parfum şi de amor. De sulfină şi d-aglici!

Însăşi umbrele obscure Din pădure, Invelite-n giulgiul lor, Sar pe sumbra bălărie Într-o mie De-nvârtiri într-un picior.

În Calul, excurs liric asupra utilităţii nobilului animal (cu documentaţie fantastică), remarcabilă e viteza prozodică: Moartea iarăşi scofâlcităcând fantastic zbiară surle şi-nvelităşi să urle, În linţolu-l infernal, Face munţii, ape, mal, Cu o coasă la spinarenoaptea-n selba cea obscură, Fuge tare, Mi se-ncură Fuge tare tot pe cal! Riga Elfilor pe cal!

Depărăţeanu e un bucolic în stilul Salvator Rosa, cu tablouri imense, fără sălbăticii, poiene mari cu aburi ce se strâng sub lună, în ruină sombră populată de ciovlice şi bufniţe.

Teatrul lui Depărăţeanu e neglijabil. Don Gulică sau Pantofii miraculoşi, comedie-vodevil, nu-l decât o puerilă încercare burlescă. Grigore-vodă, dramă istorică în cinci acte, e plină de anacronisme şi stângăcii, în proasta tradiţie Bolintineanu. La curtea lui vodă sunt „o mie de lampe, de lustruri şi de candelabre”, vase de China şi de Japonia, Ghica are „minister” cu „miniştri”, cutare umblă cu „carabina”, iar altul rămâne „stupefact”. Doar câteva versuri luate în sine sunt sugestive, precum:

Aş vrea să sparg un cap!

De solzii Majestăţii să-l rad ca pe un crap.