G. Creţeanu, M. Zamphirescu

G. Creţeanu (1829-1887), autorul popularului „Cântec al străinătăţii” („Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”), e un făcător de goale versuri, moralizatoare şi pline de poncife, sau, când sunt erotice, cântând cu dignitate „copiliţe rumeioare” şi pe „gentila dona”.

Nici Mihail Zamphirescu (1838-1878), amintit mai ales pentru „bufoneria literară” Muza de la Borta rece, împotriva „Junimii”, nu era mai talentat. Acesta cultiva o poezie pesimistă, de genul cavernos. Poetul, uitând de Dumnezeu „în zi de decadinţă”, se scufundă în „abizul profund de necredinţă”, umplând lumea de „tristele-l lamente”, urmărit de un „râs fatale”. El, „dilectul amante”, nu credea în femeie şi viaţa îi dădea „somnolenţă”. De desperare râdea „ca un nebun”.

Zamphirescu s-a specializat în „strigoi” (Castelul morţii, Mireasa strigoiului), descriind castele sinistre radeliffiane şi scene cu spectre.