Radu Ionescu
Dimpotrivă, Radu Ionescu (1832-1873) a lăsat nişte remarcabile uneori Cânturi intime, de un romantism negru delirant, ca această Noptu rn ă, teribil funerară:
Ascunde-te, o, lună, în marea de uitare,
Acolo şi voi, stele, duceţi-vă-a pieri!
Să piară-a voastre raze, ş-o noapte de teroare
Să vie-acum din haos pe ceruri a domni!
Să fie noaptea neagră! Aşa îmi place mie,
Căci noapte şi în mine etern a existat;
Să plane noaptea-asupră-mi, căci cerul cu urgie
În noaptea fioroasă pe mine m-a uitat.
În noaptea asta neagră să meargă-a mea durere
Spre cerul fără milă de nori acoperit;
Căci nimini nu m-aude acuma în tăcere,
Căci nimini nu mă vede şi asta am dorit!
Suflaţi şi voi acuma, o, vânturi furioase,
Prin munţii cei gigantici, prin văile adânci;
Suflaţi pe mări întinse şi undele spumoase
Faceţi-le să geamă spărgându-se de stânci.
Precursor al lui Bacovia, Radu Ionescu introduce primul în elegiile sale clavirul răsunător, la care cântă fecioara în delir, invocând umbra iubitului mort:
Sub mâna-mi tremurândă când pianul lin suspină
Şi tristele-l accente din sânu-l zbor încet
Şi dulcele Bellini cu Norma lui divină
Adoarme suferinţa ce arde al meu piept,
Te văz pe dinainte-mi c-un pas uşor a trece,
De mine te apropii la capul meu şezând;
Şi după gâtu-mi palid tu pui o mână rece
Şi alta plimbi pe piano de moarte trist cântând.
Într-un imn mistic, dedicat pianului, cântă la clavir (tablou graţios) un „arhanghel”:
Ah! Cât de mult îmi place armonia cea lină
Ce sânul tău produce, o, pianule divin!
Frumos ceresc arhanghel! Începe dar de cântă,
Te pune-acum la piano şi cântă în delir,
înalţă sus la ceruri armonia-l cea suntă
şi inima-mi şi suflet dintr-însa se inspir.
Poetul avea noţiuni de estetică şi într-un articol, Principiile criticei, publicat în Revista română, se sprijinea pe Hegel.
