Al. Odobescu

Al. Odobescu (1834-1895) e un „anticar” (istoric, arheolog) şi ca atare în nuvele atenţia lui merge în direcţiunea reconstrucţiei. Intuind spiritul facţionar al cronicilor muntene, el a evitat să strângă acţiunea în jurul eroului central, insistând asupra atmosferei. Eroul rămâne mereu personagiul „damnat” al romanticilor. Astfel în Mihnea-vodă cel Rău, ultimele cuvinte ale agonicului armaş Dracea, erou satanic, sunt comentate sinistru de zângăniturile de cătuşe şi lanţuri din pivniţele în care zac robii. Pornind de la letopiseţ, Odobescu narează cronologic şi abstract, romanţând istoria, iar plăcerea literară e numai de ordin stilistic. Scriitorul e un peisagist de dimensiuni mari şi un bun scenarist arheologic, cu grija coloarei locale. În Doamna Chiajna şi lexicul, până aci moderat, e mai cromatic. Chiajna e „muiere capeşă şi dăunoasă”, oamenii sunt „zăbavnici” şi plini de „zăcăşie”. Descrierea palatului domnesc e mai mult decât un tablou pentru plăcerea ochilor, e un studiu de arhitectură istorică, o întâie încercare de a determina stilul românesc. Palatul reprezintă personajul principal al nuvelei, ca Notre-Dame în romanul lui V. Hugo. Nuvela propriu-zisă nu există şi Doamna Chiajna, care e singura interesantă (restul nuvelei se umple cu un episod romanţios banal), nu acţionează decât fugitiv, la moartea soţului ei şi în momentul uciderii. Cu toată lipsa invenţiei epice, programul personagiului e bun şi el trăieşte prin câteva mişcări sumare. În biserică, atunci când vrăjmaşii, prin Badea Cluciarul, scuipă asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, Chiajna se dezvăluie ambiţioasă şi bărbătoasă.

Într-un alt tablou mut, Chiajna, „rece, posomorâtă ca întotdeauna”, îşi lasă mâna sărutată de domniţe, fetele ei. Ultima apariţie a eroinei, scurtă, violentă, verifică posibilităţile firii ei aprige:

Unde-s puii de năpârcă?… strigă el [Dumbravă Vornicul] cu glas răguşit, intrând în cort cu mâna în şold. Li-a sosit ceasul pieirii! Halal di ei, fărtaţi!

Pare-mi-se că-n beţie ţi-ai pierdut cumpătul vorbii, jupan Vornice, rosti Doamna înstrunându-şi mânia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atâta trupeşie?

Taci, muiere; nu bârfi! Răspunse Dumbravă, nu doară c-aţi socoti voi că-l Moldova ţară di jac, să ni gioace ca pe urs o mişa pripăşită pi la munteni şi doi feciori di lele fărmecaţi, doi lângăi ce li pute botu a lapte?… N-avem noi nevoie di domn muntean, munteanul îi om viclean; nu-l ca moldoveanul, ortoman şi dănos la mână şi la suflet fălos… Hai! Voinici, drăguţii mei, daţi năvală de mi-l prindeţi şi mi-l legaţi colea cot la cot să-l ducem poclon lui Ioniţă-vodă, ca doi berbecei di Armindean!

Câini neruşinaţi, liftă rea!… Strigă Chiajna, spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-l dete vreme să urmeze zadarnicele sudălmi, ci, desprinzând ghioaca de la brâu, o-nvârti de câteva ori cu braţu-l vârtos ş-apoi, glăsuind şi un groaznic blestem, o azvârli drept în capul înfuriatei Doamne.”

Pseudo-kinegheticos e o scriere foarte potrivită pentru Odobescu, bun causeur, dar creator fără ţâşnire. E un badinaj de erudit frecventator de saloane, o divagaţie amabilă, în tradiţia Fontenelle, în jurul ideii de vânătoare, debutând într-o pură manieră clasică. Erudiţia digestibilă era încă foarte la modă din epoca preromantică. Text plin de exclamaţii şi exaltări, aparat critic gemând de citate greco-latine, iată maniera. Winkelmann, Barthelemy sunt astfel de erudiţi lirici. Ceva mai târziu afectarea conversaţiei libere apare ca un dispreţ pentru haosul fanteziei romantice. Erudit, rafinat om de gust fără imaginaţie, Odobescu era făcut pentru acest joc comparabil cu Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre. Din Laokoon-ul lui Lessing scriitorul n-a luat decât aspectul erudit al paginii şi un fel de pretenţie instructivă de altfel refrige-rantă, căci autorul german trata realmente o problemă, foarte sistematic, în vreme ce Odobescu bate câmpii cu graţie pe simpla firmă verbală a vânătoarei. Pseudo-kinegheticos e un potpuriu, un magazin de bric-à-brac cuprinzând orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios schiţând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înţesate de autori greci, sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeştri ai picturii. Odobescu trebuie să fi lucrat, în adevărat savant, cu fişe, strângând într-un pachet de pe drumul ocupaţiilor lui tot ce avea vreun raport cât de superficial cu vorba „vânătoare” şi tot umorul stă în punerea în pagină, prin asociaţii sofistice, a lucruri atât de disparate. Tehnica lui Odobescu constă în continua deplasare şi, spre deosebire de Lessing, în ruperea sistematică a oricărui sistem. Ca exerciţiu de sudură, scriitorul merge până acolo încât introduce, ca din nebăgare de seamă, pasagii traduse din texte străine, spre a se denunţa la urmă. Ca artist, Odobescu este, în linia lui Eliade, un peisagist al imensităţii prăfoase melancolice, un Th. Rousseau român, câmpia munteană impunându-l o astfel de viziune. Descrierea Bărăganului rămâne mereu inimitabilă, cu toată sărăcia de detalii, prin aerul de măreţie surprins prin câteva pete definitiv patinate.