Ion Ghica

Opera lui Ion Ghica (1816-1897) este muzeul Carnavalet al nostru organizat de un bun artist. Este de altfel foarte adevărat că epoca 1821-1848 a fost de un mare pitoresc prin repezile prefaceri şi întrepătrunderea de elemente contrarii şi străinii înşişi au rămas impresionaţi. Trebuie să ne gândim că Kogălniceanu, omul saloanelor berlineze, debutase pe scena vieţii cu antereu. Deceniile sunt însemnate în biografia acestor oameni cu mereu altă coloare violentă. Colecţia lui Ghica este distribuită pe săli şi epoci, formând serii pe generaţii. Într-un loc dăm de Radovanca, vrăjitoare, locuind în ruinile palatului Dudeştilor; după ea vine Călina, fata ei, nevasta lui Soare potcovaru ţiganul întâi, apoi a lui Stoian, zavergiu cu „tarabulus la cap şi cu iatagan la brâu”; în sfârşit, urmează nepotul Radovencei, bonjurist de la Paris umblând „când răsturnat în droşcă sau în carâtă, când călare pe cai de soi, când mâind armăsarii din faeton”. E o înscenare muzeală savantă, plină de umor, în prezentări dioramatice, întrunind toate elementele pătrunderii modului de existenţă al individului. Aci vedem pe fiul sucitului Mavrogheni-vodă mergând în calească cu ţiitoarele sale din Tătăraşi şi Taiebarbă, în chip de harem, îmbrăcat anacronic cu giubea de pambriu portocalie îmblănită cu râs, ciacşiri roşii, meşi şi papuci galbeni; colo, luxoasa casă a boierului Romanit (Ghica are o extraordinară memorie vizuală): macaturi şi perdele de mătăsărie groasă de Damasc şi de Alep, scaune de abanos, încrustate cu sidef, îmbrăcate în piele de Cordova, policandre de Veneţia; tinerii în straie orientale joacă vals şi ecossaise; de pe un pat familia domnului priveşte hieratică: „În sala de bal, vodă, îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilianturi la brâu, şedea în mijlocul sofalei între ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu funda albă cam pe frunte şi cu mâinile încleştate la ceafă. Pe marginea patului, la dreapta şi la stânga, şedeau cele şase beizadele şir”. În sălile epocii Cuza, apare tânărul prefect de formaţie paşoptistă cu tot alaiul lui oficial (droşca trasă de patru cai negri, surugiu cu poturi şi tusluci, cu panglici tricolore la pălărie, patru dorobanţi călări), altă sală reconstituie o reuniune la o damă de modă provincială. Mai departe, elegante române în epoca domnitorului Carol I ies la Şosea: „Caleaşca de Viena cu cai ungureşti, cu vizitiu cu cocardă, cu şireturi de fir la pălărie şi la cusături este supremul fericirii elegantelor. Este nobil şi de bun ton ca o damă să se învârtească pe Şosea cel puţin de două ori, de la havuz până la rondul cel mare, răsturnată pe un fund de mătase albastră, vânătă sau galbenă; apoi să se coboare ca să-şi târască niţel coada rochii prin praf, înconjurată de trei-patru elegante, urmată pas cu pas de mândrul lacheu care-l duce manteluţa de cinci dramuri pe braţe.” Ion Ghica are pe deasupra un dar de narator incomparabil, o imaginaţie arabă. Cu puncte de plecare documentare, amintiri, studii economice, sociale, prozatorul trece în mijlocul celui mai arid memoriu la anecdotă, câteodată dramatizând, jucând toate rolurile. Când inventează, Ghica pare sărac, dimpotrivă, evocarea dă impresia lucrului imaginat. De neuitat sunt boierul Furtună, prezident de Divan, care azvârle cu fesul după împricinaţi, dascălul Chiosea bătând pe copii cu imineul scos din picior şi cântând un „pa-vu-ga-di” sonor „care-l ieşea pe nas cale de o poştă”, Bârzof, cel care îşi scuză neomeniile oficiale cu „Ia ne vinovat… Slujba!”, Manea Nebunul cântând „Fivrelzon! Fivrelzon!” (vive le son!). O pagină vrednică de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul român de la Izlaz.