B. P. Haşdeu

Descendent cu sânge amestecat al unei familii de boieri basarabeni, B. P Haşdeu (1838-1907) e o expresie puternică şi bizară a zonei scite. Omul s-a ilustrat în multiple ramuri ale culturii, chiar şi în poezie, care este totuşi laturea cea mai slabă. Ar fi voit să scrie:

Dar pretenţia de umor crud duce la trivialităţi şi putem cita ca mai plastic un prânz de leproşi vagabonzi:

R ăzvan şi Vidra, singura piesă viabilă, pare a fi ecoul unui complex de inferioritate, căci Haşdeu avea o mică vână de sânge evreiesc. Ea e drama individului apăsat de prejudecată publică. Răzvan e un ţigan de ispravă, cu ştiinţă de carte, român prin mamă, fost rob mânăstiresc slobozit de vlădică. Cu toate acestea, Tănase, român curat, nevoit să cerşească, se codeşte să ia „de la un ţigan pomană”. Toată vrednicia omului Răzvan apare pentru ţăran întinată: Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuţi pe mine; Zilele tale să curgă tot zile lungi şi senine; Iar nevoia să doboare pe-oricine-ţi va fi duşman! Rămâi sănătos, băiete! Ce păcat că eşti ţigan!

Tănase urmează pe Răzvan orbeşte, încuviinţând, ca exponent al norodului, toate actele de revoltă împotriva împilării de sus. Pentru el Răzvan e un individ afară din comun, vrednic pentru orice treaptă. Însă când Răzvan vrea să fie domn, şovăie: Despot fu grec, Ioan-vodă fu armean şi Iancu sas. Dar orişicum pân-acilea din mila dumnezeiască, Noi n-am avut nici un vodă. Ştii! Ţara o să cârtească, Ce să-l faci! Mai bine hatman. Să nu fi fost tată-tău!

Drama rămâne oricum foarte originală şi nu figura de femeie bărbătoasă a Vidrei, care împinge pe erou pe calea ambiţiilor, oferă problema centrală. Răzvan însuşi e un om de voinţă şi dacă ezită, face aceasta din cauza unei măsurări juste a condiţiilor. El ştie că un ţigan nu poate pătrunde şi noi înşine vedem că ori de câte ori un dezacord se iveşte între căpitan şi ai săi, problema nu se pune în termeni reali, ci printr-un proces de origine. Răzvan e un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii în luptă cu un factor monstruos de nedefinit, în condiţie cu atât mai tragică cu cât admiraţia tuturor se amestecă cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greacă a fost înlocuit cu reaua naştere apăsând asupra geniului. În jurul lui Răzvan se învârtesc un număr de personagii viabile, Sbiera, avarul, aci ţanţoş, aci onctuos, inocent în viţiu şi aproape simpatic, Tănase, ţăran judecând prin prejudecăţi, şleahticii polaci infatuaţi, hoţii de pădure văzuţi ca nişte piraţi, însă cu bun contur. Versificaţia însăşi e focoasă, truculentă, când trebuie cu umor ţărănesc apăsat, proverbial.

Modelul lui Haşdeu în Ion-vodă cel Cumplit a fost Istoria românilor sub Mihai Viteazul a lui Bălcescu, interpretată în sensul culturii marilor genii. Concepţia istorică a autorului e sănătoasă (istoria: pregătire documentară şi construcţie artistică totdeodată), dar realizarea e dificitară. Informaţiei extraordinare şi cam excentrice îi corespunde un stil romantic ţipător pe o judecată umflată, prăpăstioasă. Fraza are un puls simetric trinitar artificios şi vibrează de înfocare lirică, din care, nu-l vorbă, ies câteodată imagini uimitoare. Moscova e „o imensă pădure, prin care sălta o fiară sălbatică, numită Ivan cel Groaznic”; patria noastră ar trebui să devină un rai „păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate”. Fragmentul de roman Copilăriile lui Iancu Moţoc, retipărit sub titlul Ursita, localiza în epoca lui Ştefan cel Mare şi a lui Ştefăniţă ideea destinului sangvinar implacabil în virtutea căruia eroul nu se putea sustrage de a ucide, conform prevederilor zodiacale, pe Ştefăniţă-vodă. Năzuinţa de documentare e aspectul cel mai valoros al scrierii, însă, literar vorbind, adevăratele însuşiri sunt tot stilistice. Un cal are „căpuşor mic, picioare subţiri şi gât încolăcit ca al unei lebede”. Cea mai bună proză a lui Haşdeu e în Duduca Mămuca (Micuţa), istorie a unui dandy rus, a unui „roue” de tradiţie franceză. Un student îşi pune în gând să seducă pe frumoasa fată a gazdei sale şi izbuteşte simulând un duel şi o falsă rănire. Peste spiritul libertin al farsei se aruncă un văl romantic, constând într-o maliţie demonică şi în decor teatral. Umorul rece, imperturbabil al dialogului e excelent.

Ca om de ştiinţă, Haşdeu are mari merite. Enorma lui străduinţă de a culege documente, îndeosebi slave, în a sa Archiva istorică a României, consultabilă şi azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei în sinteza faptelor sunt elemente care fac din el un mare precursor. Cât despre filologie, el e creatorul ei, în înţelesul savant al cuvântului. Dar opera hasdeană rămâne mai ales ca literatură a imaginaţiei ştiinţifice, ca roman al senzaţiei investigative. Haşdeu e talmudist în chipul cel mai învederat, extractor al esenţei a cincea, interpretator al documentelor în sens hieroglific, pe plan colosal. Istoria critică a românilor dă în ordinea intelectului aceleaşi emoţii epice ca şi Contele de Monte-Cristo.

Gândirea lui Haşdeu nu merită să fie neglijată, cu tot diletantismul ei. Pozitivist, transformist, el admite şi o selecţie providenţială pe lângă cea naturală. În chipul acesta devine rasist, îmbrăţişător al „doctrinei predestinaţiunii ginţilor”. Haşdeu acceptă „ginţile alese”, cu rectificarea că nu crede într-o damnare eternă a unor popoare, într-o „fatală bestialitate”. Ca şi Blaise Pascal, prin urmare, spera în graţia divină care se poate coborî oricând asupra unei ginţi, spre a o scoate din noaptea osândei. În Istoria critică Haşdeu se sileşte a demonstra că selecţia naturală şi cea providenţială lucrează mână în mână în favoarea poporului român. Teritoriul dac este cel mai propice unei civilizaţii materiale, iar vlahul este, etimologiceşte, domn, stăpân al popoarelor, printr-o revelare onomastică a Providenţei. Mai departe, în Sic cogito, gânditorul profesează o spiritologie în virtutea căreia speţa umană printr-o tehnică specială se poate ridica spre starea de spirit pur.