Al. O. Teodoreanu

H ronicul măscăriciului Vălătuc e o pastişă în felul balzacienelor Contes drolatiques susţinută pe o mare capacitate de a face „joyeusetes”. Al. O. Teodoreanu tratează cazuri de stricăciune şi de amabilă ticăloşie de la începutul secolului XIX în limba mai veche a lui Niculce. Contrafacerea nu e savantă, dar fiindcă autorul e moldovean are o savoare lingvistică firească. Nuvelele sunt nişte divagaţii în scopul de a se dovedi îndemânarea verbală, nodul lor vital fiind de obicei un calambur enorm ori o vorbă memorabilă. Veselia este uneori extravagantă. Izbeşte între altele snobismul gastronomic şi oenologic, mai mult nominal. Toader Zippa vine din străinătate cu o întreagă „pivniţă pe roate”, adică cu 101 antale, 39 butoaie mai mici, 317 balerci şi mai multe mii de sticle, precum şi cu un pivnicer (Jocaste), un „maître d’hotel” (Antoine), un şef bucătar (Robert), cu două ajutoare (Philippe şi Roger) şi un camerier (Go). Eroii mănâncă după subtile socoteli de pricepători în gastronomie şi vinaţuri, căutând să evite orice vulgaritate a gustului. Paginile sunt pline de dizertaţii asupra bunelor mâncări şi băuturi. Deliciile acestei literaturi aparţin ordinii fonetice şi cu greu un neiniţiat ar gusta burlesca întâmplare a lui Constantin Zippa, crescător de cai pur-sânge, căruia iapa nu i-a făcut nici „harmasaraş”, nici „iepuşoară”, ci catâr. În Neobositulu Kostakelu tot umorul constă în contrafacerea stilului niculcian pentru o materie mult mai puţin serioasă, ca aceea a isprăvilor gimnastice ale lui Kostakelu la stare de beţie. Multe din schiţe reprezintă o întinerire a prozei lui Caragiale, fără ocolirea ecourilor marelui prozator. Un aer mai slobod de ştrengărie salvează aceste producţii de primejdia neoriginalităţii. Eseistica lui Al. O. Teodoreanu (Tămâie şi otravă) e departe de-a trăi din justeţa critică. Ea e operă de umoare, aci neagră, mahmură, aci veselă şi criticile sunt nişte monoloage în care autorul nu se ia în serios. Ca un strălucit exemplu al uşurinţei de a oscila de la serios la comic şi chiar la funambulesc, fără falsitate, e cuvântul de întâmpinare rostit către principesa Ileana, în care se dovedeşte că „Triunghiul albastru” e un „cerc” al cărui centru e domniţa. Sadovenist, Al. O. Teodoreanu s-a dedicat cu ardoare cronicii gastronomice, alcătuind chiar lista de bucate a Hanului-Ancuţei (tentativă de pivniţă pentru rafinaţi), precum şi Pravila în care se spune că „Iertat este fiecărui să bea cât îl ţine punga şi boiul său, numai cât pre vecin şi tovarăşi de ospăţ să nu supere. Altfel se va certa”. Versurile sunt simboliste, iar o parte (Cântece de ospiciu) un joc pur, cu efecte comice, pe baza insanităţilor alienaţilor, exemplu această parodie după Jean Richepin: Tralalali, tralalala, Am mai ucis un gardian.

Tralalali, tralalala, Acum sunt liber castelan.