Camil Petrescu

Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat, în marginile permise de gen, duşman al caracterologiei clasice şi fixe. Bergsonian şi proustian, înţelege să cultive fără stânjenire „fluxul amintirilor” şi, gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii, mergând până la a compune în corecturi şi a dubla textul cu note în subsol. De aceea admiră pe Proust: „Corecturile lui Proust, despre care a apărut un volum întreg, sunt într-adevăr turburătoare”. Romanele nu le scrie romancierul. Acesta apelează la eroi „fără talent”, rugându-l să povestească „net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal”, sau colectează scrisori. Fireşte, documentele sunt numai simulate. În fond, trecând peste acest aspect tehnic, Camil Petrescu e un misogin şi un inadaptat erotic, transcriind în pagini pline de vervă sarcasmul său de învins sentimental. Interesul este interior. Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război îşi face despre femeie o imagine irealizabilă. El ar dori-o şi frumoasă şi capabilă de speculaţia filozofică, de aceea exclamaţiile soţiei „Uf… Şi filozofia asta” îl exasperează şi se încearcă a-l face în patul conjugal o mică Einführung în metafizică, vorbindu-l despre eleaţi şi heraclitieni. Soţia se arată (efect mai mult al antipatiei scriitorului) nefilozoafă, geloasă, înşelătoare, lacomă, seacă şi rea. Observaţia morală obiectivă nu-l din cele mai acute. Totuşi figura lui Tănase Vasilescu Lumânăraru, omul care nu ştie să scrie şi care poartă ochelari ca să evite infirmitatea de a nu înţelege slova scrisă, izbutind cu toate acestea a-şi cuceri o bună poziţie în viaţă, reprezintă o frumoasă intuiţie. Valoarea reală a romanului e de a fi o proză superioară. Un om cu suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar şi naiv, cu inocenţe de poet, vorbeşte despre dragostea lui, despre femeie, aşa cum o vede el, despre oameni, despre naşterea pământului din haos etc. Şi din acest monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viaţă sufletească, indeterminată dar reală, un soi de simfonie intelectuală care încântă prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice. A doua parte a romanului, tratând despre război, superfluă, dacă privim lucrurile epic, este remarcabilă prin viziunea personală a luptei. Campania e concepută ca un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. Camil Petrescu este aici un mare prozator. Ridiculizarea eroicului (neconvingătoare) e împrumutată de la Stendhal. Soldaţii se ascund sub podeţe, de frică, traşi de picioare de ofiţeri, un rănit cu intestinele scoase afară salută amical pe un prieten, în culmea zăpăcelii un plutonier adună oamenii şi le ţine un discurs despre patrie. Oricum, asemenea momente vii dau asupra misterului uman o privire scurtă şi profundă. În Patul lui Procust preocuparea de metodă e maximă. Oroarea de „artă”, de compus se condensează în pagini ce multora par prolixe, făcute din scrisori, comentarii, note, tăieturi din jurnale, documente „autentice” în fine, care dau „o impresie unică de trăire adevărată”. Adevărata izbândă tehnică e de caracter dramatic. Fred Vasilescu, neînveşmântat, în patul Emiliei, actriţă mediocră şi ex-amantă a sinucisului poet Ladima, citeşte scrisorile poetului oferite de Emilia, care comentează din când în când lectura. Este aici un joc subtil, aproape genial, de a parte teatral, fiecare comentând cu ochiul către cititor faptul şi dovedind disparitatea punctelor de vedere. Iar din toate aceste glasuri (glasul din scrisoare, comentariul lui Fred, comentariul Emiliei) se desprinde pe încetul o turburătoare dramă, aceea a lui Ladima, gazetar onest şi fără noroc în dragoste, iubind o femeie plată şi rămânând neînţeles. Astfel Ladima se zbate, în scrisoare, să facă bună atmosferă în presă Emiliei ca actriţă, Emilia aminteşte tare de „creaţia” ei şi de invidia colegilor, iar Fred îşi aduce aminte, ţinând-o în braţe, de insuficienţa ei artistică.

Înainte de a scrie acest roman, Camil Petrescu compuse teatru, care avu succese şi reversuri, deopotrivă motivate. Suflete tari ar dori să demonstreze spectatorului cult că sunt unele situaţii aşa de inerente vieţii, încât poţi intra în ele fără a plagia cărţile ce le ilustrează. Andrei Pietraru procedează faţă de Ioana, fiica boierului Mateiu Boiu, cam la fel ca Julien Sorel, fără a fi citit Le rouge et le noir. Încheierea e patetică. Surprins de Ioana într-o situaţie suspectă, Andrei cere să fie crezut pe baza ameninţării că se va sinucide şi fiindcă Ioana nu crede, eroul se împuşcă într-adevăr. Manieră de a demonstra un caracter forte. La drept vorbind piesa, foarte merituoasă, repetă idei din Bujoreştii lui Caton Theodorian, năzuinţa de a se salva prin progenitură a unui boier. Mioara, apărată cu înverşunare de autor, e o piesă slabă, care, misogină şi ea, ţine să arate gradul de perversitate al unei femei. Mitică Popescu, comedie puţin mai sprintenă, se sileşte a defini pe bucureşteanul „Mitică”. Mult mai dinamic e micul Act veneţian, repetând în costumaţie situaţii din Patima roşie. Cellino, soi de Rudy, trece prin sudorile morţii din cauza ferocităţii dragostei Altei, care-şi ucide soţul, un fel de Castriş, sub ochii lui, spre a evita scena indignării maritale. Dar cea mai profundă operă este Danton, probabil nereprezentabilă din cauza lungimii ei. Piesa e înţesată cu paranteze care sunt, luate în sine, excelente portrete şi analize ale psihologiei de moment. Grija autorului e de a stinge melodramatismul firesc al unor eroi de revoluţie, de a scoate efecte de umanitate din faptul diurn şi din valoarea intrinsecă a evenimentelor. Mai ales complexitatea oamenilor Revoluţiei, amestecul de fanatism şi frică, de ingenuitate şi intrigă, de milă şi ferocitate, este cu atenţie studiată. Danton e un burghez bonom, soţ bun, politician ferm, fără şovăiri sentimentale, dispreţuind formalismele şi paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism, care trece în chipul cel mai firesc de la pescuit la lupta în Convenţie. Totul e plin de adevăr sufletesc, de cea mai rară pătrundere. Danton apare la începutul piesei cu şervetul la gât, ieşind din sufragerie, în această ţinută sunt puse la cale întâmplările istorice ale Revoluţiei. Nevasta lui Danton leşină în aşteptarea loviturii. Danton, întorcându-se biruitor, pică de somn şi întreabă casnic: „Ce-l asta?… De ce nu mi-aţi făcut patul?” În plină încordare ministerială, el are timp să-şi aducă aminte că era odată pasionat de Shakespeare şi să răsfoiască o ediţie. La Arcis sur I’Aube Danton prinde crapi, dă sfaturi la bucătărie, joacă trictrac cu un Laboulot. Şi în tot acest timp mintea lui, obsedată de Franţa, e frământată de vaste probleme.

Lirica de război a lui Camil Petrescu cultivă cu virtuozitate apocalipticul. Ea e vizionară şi teroristă. Războiul apare monstruos, universal, hotărât de trâmbiţi divine. Coloana e o turmă de vite, bordeiul o mare bestie strivită, priveliştile sunt crispate, halucinante. Starea de spirit e pânda, aşteptarea dementă. Poetul a aplicat această plastică şi în vederea unei poezii de idei, cu interesante sugestii.