Ionel Teodoreanu

Deşi înrâurită în chip vădit de Jules Renard, Anghel, Delavrancea (poate şi de Meredith), literatura lirică şi imagistică a lui Ionel Teodoreanu, trăind aproape exclusiv din evocarea vârstei infantile, rămâne foarte personală prin tinereţea ei autentică şi prin extraordinara memorie a copilăriei. Ciclul La Medeleni organizează în forme mai obiective datele din primul volum, Uliţa copilăriei. Prima parte se intitulează Hotarul nestatornic, ca spre a sugera indeciziunea sufletului infantil, întrucât copilul se naşte fără o conştiinţă limpede de sine şi fără noţiunea realului, graniţele dintre Eul lui şi Non-Eu nefiind încă trase. Copiii n-au caracter şi nu pot intra decât într-o tipologie temperamentală, ale cărei două prime categorii sunt cele două sexe. În drumul spre diferenţiere, ei îşi exercitează prin joc funcţiunile de mai târziu. Dându-şi seama că e o existenţă aparte în univers, Dănuţ începe să încerce sentimentul vanităţii, să aibă gravitatea individului care luptă, orgoliul viril. El visează că un sultan fură pe Olguţa şi pe Monica şi el le scapă din mâinile tiranului, după care ispravă cele două fete „îngenunchează şi-l sărută mâinile”. La fete se conturează armele feminităţii. Monica e languroasă, plină de sentiment şi se lasă trasă de coade în chipul cel mai ispititor. Olguţa, dimpotrivă, îl distruge pe sălbaticul Dănuţ prin „buna creştere”. Copiii încep a avea simţul demnităţii şi pretind a fi crezuţi pe „cuvântul lor de onoare”, capătă simţul proprietăţii şi cu el posesivul („Ce cauţi la mine în odaie…?”.), disociază noţiunile şi experimentează cuvintele, devin didactici, epici. Fetele, mai precoce, anticipează prin mimetism viaţa adultă. Olguţa comandă „o cafea”, are „insomnii” sau e „bine dispusă”. O dată cu funcţiile sufleteşti se dezvoltă trupul. Copiii au poftă de mâncare, sunt lacomi şi anume voluptăţi tactile sunt indiciul unei cenestezii sporite. Olguţa se suie pe divan şi face tumbe, mişcă degetele de la picior făcând mare haz de ele şi se bate la tălpi. Totdeodată, neajunşi la determinarea universului obiectiv, copiii sunt animişti, confundă realul cu irealul, au spaime surde, teroare de strigoi şi de balauri, vise cu apariţii de îngeri şi metamorfoze. Dănuţ se teme ca tras de zmeu să nu se înece în văzduh. În volumul întâi metaforele sunt dozate cu sobrietate şi apar aproape numai ca sublinieri ale vitalităţii. Zahărul de gheaţă se prezintă ca „ceţoasele diamante înşirate pe sfoară”, din cantalupul tăiat „ca dintr-o besactea orientală” curg „şiraguri blonde şi roşcate”, zmeul ţinut de doi ţărani e „arestat”, sfoara lui „curge spre cer”, iar cerul toarce înăbuşit, trenul la orizont e „un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat”, clanţa uşii trântite descarcă un foc de puşcă, ciorile speriate izbucnesc „carbonizând livada şi cerul, cu o explozie de negru sonor”, ochii Olguţei sunt negri „ca două capete de rândunică ieşite din cuib”. Prin adânca incursiune în sufletul copilăresc, prin atmosfera de fericire şi prin prospeţimea recepţiei, Uliţa copilăriei şi întâiul volum din La Medeleni sunt opere de valoare durabilă şi adevăratele înfăptuiri ale scriitorului. Din prejudecăţi epice unii au preferat pe celelalte două următoare din La Medeleni, care se întemeiază, ca şi Emile de J. J. Rousseau, pe un program pedagogic de aplicat în cazul lui Dănuţ. De pe acum încep să supere locvacitatea şi bombasticul, clocotul de cuvinte, verbozitatea monstruoasă, prolixitatea. Dar oricum, veselia aceea clamoroasă, sensuală, suavă câteodată, mai adese grotescă, e şi ea expresia unei faze a copilăriei. Portretele temperamentale şi fiziologice ale suavei Monica şi artemidicei Olguţa domină volumul III printr-o prezenţă simpatetică.

De acum încolo producţia lui Ionel Teodoreanu pierde din importanţă prin repetiţie, monotonie şi perseverenţă în nişte metode ce devin erori de la o anume limită. Liric prin definiţie, romancierul îşi alege subiecte pentru care nu posedă nici o aptitudine şi cultivă o „poezie” care apare ieftină, lipsită de propulsiunea tinereţii autentice. Încercările de fantastic sunt cele mai aproape, teoretic vorbind, de mijloacele scriitorului. Totuşi în Turnul Milenei se face abuz de monstruos şi lugubru. Abia Golia cuprinde câteva interesante colori groteşti pe tema unui azil de bătrâne, supravegheat de un Quasimodo ghebos, „spân şi palid ca scopiţii”, cu „mască morbid mongolică, dominată de o frunte ţuguiată, creaţă”, cu mâini ca nişte „lăbuţe de liliac”, la picioare „cu tocuri femeieşti, din cale-afară de înalte”. Aci sunt plafoane cu belciuge sinistre şi clopoţelul are răsunetul „acelor clopote care vestesc în Evul mediu trecerea leproşilor”. În majoritatea romanelor se descoperă două idei obsedante: fie separaţia morală între Moldova şi Muntenia, dând naştere de pildă la conflicte de ordin casnic, fie dreptul la confort sufletesc al bărbatului, îndeobşte scriitor. Bal mascat, Fata din Zlataust, Crăciunul de la Silvestri, Lorelei, Arca lui Noe, Secretul Anei Florentin, Fundacul Varlamului, Prăvale-Babă, Tudor Ceaur Alcaz, Hai-Diridam nu adaugă nimic valabil peste seria La Medeleni. În ultimul roman găsim totuşi graţioase versuri.