C. A. Rosetti

Cunoscutul paşoptist C. A. Rosetti (1816-1885), ilustrul Berlicoco care în tinereţă ar fi încălecat de-a-ndaratele pe saca, purtător mai târziu al unor mari plete în genul Th. Gautier şi a unei tenebroase mantale de carbonaro, aruncată conspirativ pe umărul stâng, a tradus onorabil Manfred de Byron şi a fost un poet foarte gustat în vremea lui (Ceasuri de mulţumire). Improvizaţiile madrigaleşti sunt focoase şi decente, cântecele ca Fracul meu se conduc după Beranger. Repetiţii în chip de refren la fiece strofă, o frază lunecoasă, un ton sentenţios şi emoţionat, de o curioasă solemnitate lirică, în ciuda indiferenţei cuvintelor, acestea sunt notele tehnicii lui C. A. Rosetti şi cu această mecanică este realizată romanţa A cui e vina (1839), care înfăţişează pentru poezia română ceea ce sunt La libert à de Metastasio şi Sonetul lui Arvers sau Menuetul lui Boccherini. Fraze simple, vetuste, expuse cu o totală nepăsare pentru cuvinte şi imagini, cu o emoţie sugrumată, într-un stil de aşa vibraţie lirică încât cea mai mică intervenţie ar părea fatală acestei coarde întinse, iată tot misterul piesei:

Tu-mi ziceai odată cum că pân’ la moarte

Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;

M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,

Astfel merge lumea, nu e vina ta.

Tu-mi ziceai odată, ah! Al meu iubite,

Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da;

Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,

Astfel este veacul, nu e vina ta.

Share on Twitter Share on Facebook