Vasile Cârlova
Întâia poezie a lui Vasile Cârlova (1809-1831) este o pastorală în gustul lui Gessner, cunoscut mai degrabă prin mijlocirea lui Florian. În ea găsim locurile comune ale idilei rustice: păstorul cu fluierul stând la umbra marelui arbor, turmele de oi, câinele, Eco ascultând în loc ascuns. Ceva din melancolia păgână din Aminta lui Torquato Tasso trece prin aceste versuri stricate de muntenisme:
Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire, cu glas duios,
Cântă din fluier jos pe verdeaţă,
Subt umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejui
Şi ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai cu durere
Stând lângă dânsul, căta în jos
Şi ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.
După acest cânt de Orfeu, poetul face păstorului melancolic teoria fericirii stării naive, iar păstorul, cu o mare abundenţă de lacrimi (tic al secolului XVIII), mărturiseşte că pricina jalei e o păstoriţă. Înserarea e romantică şi lamartiniană, dar priveliştile poetului francez sunt transcrise diminutiv şi sărac. Sonoritatea corală, tunetul naturii, arhitectura grandioasă a solului, stejarii seculari, lacurile nemişcate cu ape somnoroase, amestecul de gotic şi serafic, toate acestea nu sunt la Cârlova. La el dăm de „jale” şi „dor”, de zefirul care suspină „pân frunze” „cevaşi mai tărişor”, de vântul suflând „cu dulceaţă”. Prin Ruinurile Târgoviştii, Cârlova inaugura în lirica noastră poezia vestigiilor istorice. Punctul de plecare e în însăşi poezia franceză şi, mai mult decât în Volney, în poeţi ca Chenedolle, Delille, care cântă ruina, parcul englezesc, preţuind vechile monumente franceze pentru valoarea lor educativă. E chiar punctul de vedere al lui Cârlova. Însă tehnica descriptivă, redusă la naive exclamaţii, lipseşte. Totuşi pe alocuri apare câte o adevărată imagine: Şi-ntocmai cum păstorul ce umblă pe câmpii La adăpost aleargă, când vede vijelii, Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă cu triste vin păreri.
