I. Eliade Rădulescu

Personalitatea cea mai mare a literaturii române îndată după D. Cantemir este I. Eliade Rădulescu (1802-1872). Trecând peste activitatea lui politică, vom observa că a fost un puternic cultural. Eliade, autodidact prin forţa lucrurilor şi un mare devorator de cărţi, a tradus mult şi a pus pe alţii să traducă. Voltaire, Marmontel, J. J. Rousseau, Chateaubriand, Lamartine, Dante, Ariosto, Torquato Tasso, Byron, aceştia sunt autorii preferaţi, la care se adaugă alţii, unii dintre cei mai obscuri. În 1846 scriitorul îşi propunea să publice o „bibliotecă universală”, în a cărei secţie filozofică găsim anunţaţi pe Platon, Aristot, Bacon, Descartes, Spinoza, Locke, Leibniz, Wolff, Berkeley, Hume, Kant, Fichte, Schelling, Hegel (Fenomenologia Spiritului, Enciclopedia ştiinţelor filozofice). Autodidacticismul lui Eliade mai are drept consecinţă tratarea cu uşurinţă a celor mai grave probleme, trecerea neaşteptată de la idei de bun-simţ la cele mai nebune teorii. Când scotea Gramatica, în 1828, ştiind mai puţine, scria ca lumea şi avea despre problema îmbogăţirii limbii părerile cele mai sănătoase. Ortografia etimologică i se părea inutilă. „Cel ce cunoaşte limba latinească ştie că zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisă timpu, sau de va fi scrisă tempu; asemenea şi primăvara este cunoscută de unde vine, sau de va fi scrisă primavera, sau de va fi scrisăprimavara ş.c.l. Pentru cel ce nu cunoaşte limba latinească este înzadar oricum vor fi scrise zicerile… „în privinţa neologismelor, viitorul i-a consfinţit dreapta şi larga vedere. Un deceniu mai târziu Eliade era de nerecunoscut. Urând slavismul şi pe ruşi, care se sileau să-l sublinieze, el îşi zise că va sluji patriei înlăturând tot ce e vestigiu slav. În privinţa caracterelor tipografice avea fireşte dreptate. Dar ortografia lui etimologică şi limba pestriţă italo-română sunt ridicule:

De aci încolo pentru Eliade păsările svoală, sunt svolătoare, pe mări trec pyroscaphe, batelle, ciuma e abominabilă, aducătoare de trăpas, lutt, turmente, e mortiferă, pictorul depinge mullieri, dame, donzelle, care sunt pline de belleţe, bellissime, dilecte, cu bellă capellură, amoroase, radioase, cu ochi langhizi ce merită un baciu, cu sâni care se gonflă. Cavalerul cu sabia appendută ia diffesa damei amate. Un popol risolut nu s’arrestă oricât de svânturoasă i-ar fi soarta şi oricât de empiu nemicul. Cu travaliu, cu laboare, un popol ce jace risorge, căci Domnul e omnipotent şi operele sale sunt admirabili. Domnul îl deiface. Reforma avu efecte întinse şi durabile, nefaste bineînţeles. Totuşi Eliade a împământenit câteva noţiuni subtile, neatinse în acea vreme: afabil, adorabil, absurd, actual, abuziv, abject, absolut, colosal, conjugal, cristalin, consecvent, ingrat, inert, implacabil, inefabil, juvenil, legal, legitim, mistic, nupţial, pervers, serafic, suav, venerabil etc.

Şi ca gânditor Eliade este interesant, oricât de naive ar fi uneori ideile lui, în genere voltairiene şi francmasonice. Poetul are viziunea grandioasă şi totală, obsesia unicului în trinitate. Dumnezeu Tatăl e autoritatea supremă, Fiul e materia, Duhul sfânt, mintea universală. Omul are un trup şi un spirit care-şi găsesc măritişul în morală. Biblia e productul unei minţi ce vede pe Dumnezeu în sânul naturii. În Decalog vorbeşte „Raţia umană”, care este una în toate timpurile şi la toate naţiile. Biblicele sunt un curat comentariu cabalistic cu pretenţii filozofice, în care găsim acelaşi ermetism numeric ca şi în Zohar. După cabalişti, Dumnezeu se exprimă hieroglific prin creaţie, care trebuie descifrată, Universul e dar o chestie de cifre. Numărul trei reprezintă momentul metafizic, nunta factorului masculin activ cu cel feminin pasiv, din care iese fiul, Cunoaşterea. Paralel, în ordinea microcosmică se va petrece acelaşi proces: spiritul şi factorul vital se vor concilia prin fiinţa morală. Alte şapte puncte din acest sistem emanatist, bizuit pe un soi de eoni numiţi sephiroth, înfăţişează lumea istorică, inteligibilă, şapte fiind numărul zilelor în care creaţiunea s-a împlinit. Totalul de zece formează arborele cabalistic. În acest ton talmudic îşi desfăşură Eliade trinităţile sale, „deltele”, o deltă fiind Eloim-Spiritul-Materia, alta Spiritul-Materia-Universul. Aceste două trinităţi formează numărul şase (zilele lucrătoare ale săptămânii creaţiei), termenul şapte fiind acela al încetării, simbolizând gama armoniei universale. Eliade vorbeşte adesea de „echilibru între antiteze”, dar, precum se vede, triada lui nu este identificarea între Spirit şi Existenţă a lui Hegel, ci un număr mistic, verificat în istorie. Eliade foloseşte Biblia analogic pentru destinele României, profesând un mesianism prin care se străduia să sugereze contemporanilor că el era mântuitorul patriei. Îşi şi luase atitudini de profet şi pe prieteni îi binecuvânta ca un cap de religie: „Christ şi Magdalina cu voi!” Eclectic, adopta ideea coruperii prin civilizaţie a omului a lui J. J. Rousseau, rectificând-o prin dogma păcatului originar. Cu această filozofie a lui Iehova-Natura, Eliade combate liberalismul, propunând un conservatorism progresist, ieşit din spontana conlucrare a antitezelor, foarte frumos formulat: „Progresul fără conservaţie e o clipă şi ajunge la nimic. Conservaţia fără progres e o stagnaţie şi ajunge la putrezire şi iar la nimic” etc. Bunul cetăţean nu cere parlamente ci ascultă religios glasul lui Mesia care vorbeşte infailibil: „Nu suferim doi vorbitori deodată. Când vorbeşte altul, suntem datori de a-l asculta, adică de a fi pasivi.” Opera poetică a lui Eliade e şi ea obsedată de exemplul lui Dante. Ea urmăreşte să fie o Divină comedie, ba încă şi mai mult, o Biblie, mergând de la Geneză până la apocalips. Dacă e posibilă o comparaţie cu Comedia, atunci poezia eliadescă este aceea din Paradis, extatică, ideală, fără descripţie, din esenţe imateriale, parfumuri, luciri, efluvii şi sonuri. Poetul a intuit jubilaţia sacră, hora elementelor pure şi e întâiul autor de „laude”: Cântaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul Spre ceruri ca tămâie. Formaţi sublime-acorduri, Armonie d-arome.

Natura este-n nuntă, serbare-universală.

De la Lamartine vine groaza de surpare a lumilor, adăugată la poezia gloriei şi a melancoliei religioase: Când toate s-ar esmulge din marea încentrare, Ieşind din a lor axe şi nu s-ar mai ţinea, S-ar prăvăli în spaţiu spre vecinică pierzare Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea; Ast zgomot ce ar face, fatala grozăvie, Amestecul, izbirea şi uietul trupesc, Vrăjbite elemente, cutremur în tărie, N-ar face-atâta zgomot c-ast zvon duhovnicesc.

Cu toată detestabila lui filologie, Eliade are mijloace pentru marele vers romantic. De la Victor Hugo a luat numele proprii barbare, hohotitoare, pe care le adună ca într-un fel de conjuraţie: Cu-acelaşi scomult cade şi Belzebuth, Astaroh, Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh, Brihmuter, Gorgon, Bulhoh, Rimnon şi Belial.

Capodopera rămâne însă Zburătorul. Invazia misterioasă a dragostei e surprinsă în plină agresiune, fără furiile unei Sapho sau ale Phedrei. Criza de pubertate se explică mitologic şi se vindecă magic: Vezi, mamă, ce mă doare! Şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc se-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! Inima-mi zvâcneşte!… Şi zboară de la mine! Îmi cere… Nu-ş’ ce-mi cere! Şi nu ştiu ce i-aş da: Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine; în braţe n-am nimica şi parcă am ceva.

Evenimentul supranatural este salutat printr-o grea şi lentă năvală de vite, într-un tablou vrednic de Troyon: Era în murgul serii şi soarele sfinţise; A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema A satului cireadă ce greu, mereu sosise Şi vitele muginde la sghiab întins păşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură, în gemete de mumă viţeii lor striga! Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ăst zgomot şi-a laptelui fântână începe să s-auză ca şoaptă în susur, Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Tot ce e convenţional în poezia clasică a înserării, aşa de comună în sec. XVIII, devine aci grandios sălbatic, cu privelişti agreste în pastă grea, incendiată: încep a luci stele rând una câte una Şi focuri în tot satul încep a se vedea; Târzie astă seară răsare-acum şi luna Şi cobe, câteodată, tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte Şi după-o cină scurtă şi somnul a sosit. Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

Eliade e un pamfletar excepţional, ignorat sub această latură, nutrit în spiritul lui Voltaire şi în manopera libelelor. El e vindicativ ca Dante, vulgar, animalic, salvat de trivialitate prin aripa lirică şi literară. Prefaţa Gramaticei converteşte o simplă discuţie într-o mică comedie şi într-un poem graţios al slovelor vechi. Problema diminutivelor („să intru într-o slujbuliţă, sau pânişoară, să câştig la părăluţe, să-mi fac o căscioară şi să trăiesc bine cu mescioara mea, cu vinişorul meu…”) se transformă aiurea în bufonerie. Eliade parodiază cu plăcere pronunţia victimelor sale, a dascălului ardelean, a cutărui căuzaş peltic, a lui C. A. Rosetti, „poeţoiul” cu ochii „mai boboşaţi decât ai unui broscoi uriaş”. Ocările ţâşnesc negre, într-o retorică gâlgâitoare, cu o ură aşa de materială încât pamfletul devine un poem al mâniei. Eliade ţintea către o Comedie divină ce avea să pună pe scenă „toate duhoarele infernale răsculându-se asupra genurilor şi virtuţilor cereşti”, pe care de n-ar fi putut-o sfârşi, aveau s-o continue discipolii săi spre satisfacţia lui postumă: „Oasele mele vor tresări din mormânt la versurile lor şi sufletul meu plin de urgia divină va deveni muza lor inspiratoare”.