Costache Stamati

Poezia basarabeanului Costache Stamati (1786-1869) este impregnată de accente byroniene, prin poeţii ruşi şi e în general de tipul romantic, cu o vocaţie hotărâtă în direcţia viziunii macabre şi a umorului de colori. Umbra hatmanului Arbore, apărând străjerului, este colosală, monstruos gotică în felul hugolian: Cântând oşteanu aceste, pare că au fulgerat!

Deci el tace şi să uită şi vede jos lângă sine Că un nour să lăsară de rază încongiurat, în care sta în picioare un voievod vechi de zile.

Pe a lui larg piept şi spete avea zale ferecate, Iar albile sale plete preste ele răschirate.

În a sa vânoasă mână greu buzdugan răsucea, A lui coapsă era-ncinsă cu pală urieşească; Iar pe cap el purta coiful, preste care strălucea Doi lei ţiind cap de zimbru supt o coroană domnească.

Iaşul e stăpânit de un geniu imens, poetul are vedenia unor gloate fantomatice şi teribile. Urmând pe Asachi, Stamati cultivă miturile naţionale, însă cu mijloace superioare, cu un mare simţ al fabulosului, cu umor satanic şi desen teratologic. Lui Dragoş, vrăjitorul Vronţa i-a furat pe Dochia. În o cetate veche cu poarta îmbulzită de scai el pipăie prin întuneric, gata să lovească, cu sabia goală în mână: Unde ţi-l lăcaşul, o, duşmane Vronţo? În bizunie, peşteri, în codri nămornici, în făr’ de fund hrube, în hiola mării Te ascunzi cu dânsa, cu a me Dochie?

Dragoş doarme şi atunci începe o sinistră sarabandă: Se deschid cu buhnet uşile la sală, Se arată umbre în giulgiuri albe, Cu făclii aprinse, aducând schelete Cu-a lor mâini uscate, o raclă de spijă.

În mijlocul sălii au pus ele racla, Capacul în pripă sări de pe dânsa Şi tricolici negru, fiorosul Vronţa, Astrucat într-însa, privea slut cu ochii.

Apoi cele Stafii de mâni s-apucară. Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot Şi cu bucurie turbată, drăcească Conjurând secriul, ca în iad jucară.

Stamati dezvoltă poemul în sens ariostesc, în direcţia unui fabulos arhitectonic. Substanţa rămâne gotică şi cutare cavalcadă revelă instrumente imitative noi, sugerând o adevărată teroare acustică: Iar de troncănitul potcoavelor grele în munţi se răsună, stânca scânteiază, Lunca clocoteşte şi de colb vârtejuri Se suie ca stâlpii unde calcă calul.

Din orientalismul romantic rezultă un parnasianism precoce în Scăldătoarea unei cucoane românce (văd prototip în Le bain d’une dame romaine de Vigny), care deschide seria poeziei indolenţei pământene: Apoi din feredea iesă sprijinită de curtence, în crevat trufaş se culcă sub şalurile subţiri; Şi jupâneasa bătrână începe trupul să-l frece Cu spirturi de dânsa stoarse din crini şi din trandafiri.

Iar ca razele luminii să nu-l facă supărare, Fetele slobod perdele de un atlas argintit şi lângă ea pun în glastre bucheturi mirositoare, Dar cucoana când adoarme la un consul au gândit.

Prozatorul nu e mai puţin merituos. Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut, când domnea fanarioţii în ţeară e o comedie de cea mai pură metodă clasică, întemeiată pe o clară expoziţie a caracterelor morale. Cuconaşul e un nătâng impertinent, idol al mamei, cocoana o aristocrată bombastică, dascălul exponent al simţului critic.