D. Bolintineanu

În Curierul de ambe sexe din 1842, macedoneanul D. Bolintineanu (1819-1872) publica, salutat de Eliade, o imitaţie foarte liberă după La jeune captive de Andre Chenier, anume O fată tânără pe patul morţii: Să moară bătrânul ce fruntea înclină, Ce plânge trecutul de ani obosit. Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină. Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu, ca o floare ce naşte când plouă, Creşteam pe cunună să am desmierdări.

Eliade însuşi recunoştea „acea legănată şi lină cadenţare” ce va forma nota particulară a lui Bolintineanu. Bogata producţie ce a urmat e foarte inegală. Reveriile sunt pline de concepte, de locuri comune, într-o limbă abstractă, chiar trivială. Florile Bosforului, un fel de „orientale”, nu satisfac, nici prin lexic, nici prin senzaţii, setea noastră de exotic. Puerilitatea şi dulcegăria stăpânesc. Însă Bolintineanu cunoştea direct Orientul şi unele imagini, fără a avea plastica de smălţuitor a lui Th. Gautier, sunt interesante, dovadă aceea a Ioanei, „română macedoană”: Are-n meşi piciorul ei, Nud, alb, mic, ca o Diană, Sub al persicii tulei, Sub şalvarii de sultană!

Anteriu de selemie Cu dalgal de fir deschis…!

A Brusei: Cu-ale sale minarele, Ce se-nalţă strălucind, Brusa pare, predomnind Dealuri verzi cu verzi vâlcele Cinse-n râuri de argint…

A turcoaicei din Esme: Când o vezi la preumblareferedjeaoa-l se-mlădie Sub iaşmac adus din Sam, Pe kiahiul, bogat cerchez, Ca o stea prin nori aparecu dalga de selemie, Dulcea fiic-a lui Osman. Cu şalvari largi de geanfez…

Macedonele nu împlinesc deloc făgăduinţa, implicată în titlu, a unei poezii de pictură etnografică. Acum şi întotdeauna, Bolintineanu se pierde în diminutive şi în sensualisme stupide. El e un curios continuator la noi al Secentismului şi cât despre Macedone, ele ar urma să fie nişte pastorale în spiritul Torquato Tasso. Totuşi San Marina e o piesă remarcabilă. În ciuda sărăciei culorilor, succesiunea momentelor, monotonia strofelor exprimă în chip fericit ideea de migraţie ciclică. Este o adevărată poezie a transhumanţei, plină de sentimentul spaţiului alpin, de învălmăşeală şi procesiune, de sunete izolate şi ecouri sugerând admirabil mişcarea arhaică şi automatismul societăţii ciobăneşti: Caii poartă în spinareclopotele, legănate, Corturi, paturi, aşternut, Sună depărtat pe plai. Toată casa, Toată masa, Turma beagă, câinii latră şi veşminte de-mbrăcare, Caii nechează uşor; Tot ce au, tot ce-au avut. Mai departe, Mumele în glugi pe spatela o parte.

Poartă prunci cu păr bălai Sub o măgură de piatră, Sau mioarecântă-n fluier un păstor.

Lâncezioare.

Basmele sunt propriu-zis nişte balade în felul Biirger şi Uhland, cu acţiunea într-un ev ceţos sau fabulos, în genul cavaleresc, conţinând un amestec de macabru, fantastic şi supranatural, cântând geniile nopţii, strigoii, silfii (aici ielele), tot ce se mistuie după ora douăsprezece. Un om suie locuri abrupte, înconjurat de hore de iele, în nişte peisagii zugrăvite cu remarcabil simţ al sălbăticiei şi al zonelor alpine pierdute în ceţuri: Mergeam pe căi sălbatice, Lătra departe câinele Cătam adăpostire, La duhuri neguroase, Iar fantasme lunaticescoteau din groapă mâinele Râdeau p-o mânăstire. Scheletele hidoase.

Se face însă exces de macabritate şi de diminutive („zânu-liţă”, „aripioară”, „drăguliţă”). Dar prin Mihnea şi baba, capodopera întregii sale lirice, Bolintineanu devine un Birger, un Jukovski al nostru. Prologul are sonorităţi cavernoase şi horcăituri de spaimă: Când lampa se stinge la negrul mormânt Atinsă de aripi, suflată de vânt, Când buha se plânge prin triste suspine, Când răii fac planuri cum au a reţine în barbare lanţuri poporul gemând. Când demoni şi spaime pe munţi se adună De urlă la stele, la nori şi la lună, într-una din peşteri în munte râpos, Un om oarecare intră curagios.

În munţi, într-un templu peceneg, ni se înfăţişează un sabat carpatin, în care esenţial e nu tonul negru, ci un sentiment de vâjâit şi răsucire, ieşit din febrilitatea versurilor: în peştera Carpaţilor O oară şi mai bine Vezi templul pacinaţilor Ce cade în ruine.

Aci se fierb şi oasele în vase aurite, Aci s-adun frumoasele Când nu mai sunt dorite.

Ce scot la morţi arterele Şi hârcele uscate.

Aci se fac misterele De babe blestemate O flacără mistericăascunşi în hârca morţilor Dă palidă lumină; Umblau să stingă focul. Iar stâlpii în biserică Păreau că se înclină. O babă ce oroarele Uscaseră în lume Iar liliecii nopţilortot răscolea vulvoarele, Ce au aicea locul —Şoptind încet un nume.

Intriga poemului e bizară şi în definitiv de ordin secundar.

Remarcabilă e la un moment dat, când Mihnea bea dintr-o hârcă, o mişcare haotică, o sarabandă de duhuri, adică o „danse macabre”, notată cu mare simţ al sonurilor hârjiite şi repezi, al dinamicei colosale şi noroase. Baba deschide seria blestemelor în poezia noastră: „Oriunde vei merge să calci, o, tirane, Să calci p-un cadavru şi-n visu-ţi să-l vezi! Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane şi orice ţi-or spune tu toate să crezi, Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă şi apă, tirane, să nu poţi să bei! Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă!” Se iscă un tumult de monştri, unde meritul lui Bolintineanu este de a fi încercat să dea o figură elementelor mitologiei infernale autohtone, folosind note ale animalelor celor mai bestiale, taurul, mistreţul, sau mai instabile, ca iapa, dând chip unor simple abstracţiuni ca „spaima” sau atribute ale demonului precum „naiba”, ce pierduse în expresii orice înţeles figurativ, aducând în formă înfricoşetoare viţiul lui Setilă, totul într-o procesiune hohotitoare, crunt umoristică şi poetică, vis dureros în soiul lui Breughel şi Callot: Aşa vorbi bătrânael are cap de taur Şi Mihnea tremură; Şi gheare de strigoi, Iar naiba, ce fântânaşi coada de balaur, O soarbe într-o clipăşi geme cu turbare Şi tot de sete ţipă, Când baba tristă pare; La dreapta lui zbură. Iar coada-l stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte Ca un mistreţ la cap, De flăcări infernale, Călări toţi pe cavale Cu lungi şi strâmbe râte, Cu perii vulvoiaţi; Cu care de pe stâncă Râm marea cea adâncăşi mii de mii de spaime Acum începe cavalcada. Mihnea se suie pe cal şi aleargă urmărit de babă şi de legiunea ei de duhuri până ce ivirea zorilor îl scapă de ele. Este aici, fireşte, o analiză a groazei nocturne şi un umor grotesc de categoria călăririi din Lenore, a alergării din Der wilde Jăger, a cavalcadei lui Faust şi Mefistofeles din celebra litografie a lui Delacroix. Afară din comun, oricât ar deveni mecanică, este virtuozitatea onomatopeică, uşurinţa de a aduna laolaltă, fără silnicie, cu folosirea chiar a cacofoniei, toate zgomotele cu putinţă, tropotul, fâşâitul, sforăitul, hohotul, bubuirea, într-o febră nebună, cu o orchestraţie de tipul Berlioz, aproape genială: Mihnea încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vântul. Sună pădurile, fâşie frunzele, Geme pământul; Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munţii se cleatină; Mihnea tresare. Fulgerul scânteie, tunetul bubuie; Calul său cade; Demonii râseră; o, ce de hohote!

Mihnea jos sare. Însă el repede iară încalecă, Fuge mai tare; Fuge ca crivăţul; sabia-l sfârâie în apărare.

Şi lumea nu le-ncap; Veneau din iad râzând Şi şase legioane De diavoli blestemaţi Treceau ca turbiloane Pe Mihnea să defaime, Căci astfel baba are Mijloc de răzbunare Pe mort nesupărând.

Aripi fantastice simte pe umere, însă el fuge; Pare că-l sfâşie guri însetabile, Hainele-l suge; Baba p-o cavală iute ca fulgerul Trece-nainte, Slabă şi palidă, pletele-l fâlfâie Pe oseminte; Barba îi tremură, dinţii se cleatină, Muge ca taur. Geme ca tunetul, bate cavalele Ca un balaur. O, ce de hohote! Râseră demonii, Iadul tot râse! Însă pe creştetul munţilor zorile Zilei venise.

Popularitatea lui Bolintineanu au făcut-o Bătăliile românilor, compuneri în genere mecanice, părând adesea nişte parodii, oratorice, sentenţioase, alcătuite toate după acelaşi program simplist: o expoziţie a situaţiei, o cuvântare, de obicei la un „benchet” şi o încheiere epică în maximă viteză. Cu toate că nici una din aceste legende nu rezistă, Bolintineanu e întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetică direct, fără asociaţii plastice. Vestitele versuri: Un orologiu sună noaptea jumătate, în castel la poartă oare cine bate.

Surprind prin un ce horcăit, cavernos, printr-o cadenţă de maşinărie. Bolintineanu mai posedă plastica dinamică, însuşirea de a strânge într-o linie răsucită toată virtualitatea unei mişcări, încât, tăiate, unele versuri apar ca nişte momente în perpetuă desfăşurare cu capetele infinite: Pe un cal ce muşcă spuma în zăbale, Printre zi şi noapte, el îşi face cale. Singur el se luptă în acele văi Unde mâna morţii a călcat pe-ai săi, Dar sub mii de braţe trebuie să cază.

Oameni puşi să sune, prin adânci păduri, Sună din cimpoaie, buciume, tamburi, Turcii stau şi-ascultă larma depărtată.

Printre stânci râpoase, prin adânci strâmtori, Unde urlă apa.

Într-o mantă neagră el e coperit Şi e trist ca plopul ce s-a desfrunzit.

Proza şi dramaturgia reprezintă latura cea mai ridicolă a operei lui Bolintineanu. (Călătoriile sunt însă excelente.)