D. Anghel

Fundamentul simbolismului, înţeles bine doar de Andre Gide, e înlocuirea picturalului, instrument al universului obiectiv, cu inefabilul muzical şi olfactiv, conduct al metafizicului. Poezia simbolistă e o poezie de cunoaştere şi miasmele ori efluviile de arome din şcoala baudelairiană sunt iniţieri în misterul dezagregării şi germinaţiei materiei cosmice. Nu mai încape îndoială că elogiul florilor din În grădină de D. Anghel (1872-1914) e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarmean. Tema acestor poezii încărcate uneori de descripţii şi încercări de afabulaţie este intrarea în extaz sub valul edenic al mirosurilor:

Dăm şi de serafimul mallarmean în chipul îngerului spunând o baladă:

Interesantă la Anghel apare constituirea unui univers intim al rafinatului, nu cu geologie sălbatică ci cu „natură moartă”. Poetul a cântat mireasma rufelor: Miroasă iarba pătulită a sânziană ş-a sulcină, Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre; Şi-n mine, când e întunerec şi când se face iar lumină, Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre…

Saloanele, fotoliile, oglinzile, pianul: Salonu-l gol şi-n umbră doar samovarul cântă… Ş-acum e gol salonul, e gol şi-n umbra casei Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire… Oglinzile-şi arată cu jale infinitul Şi nu mai vine nimeni… Zadarnic stai la geamuri… În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară Rânjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfâşie…

Paharul cu ceai (cu un mic feeric care e mai mult o analiză a delicateţei de ton a lichidului): Visam privind în fundul paharului de ceai Şi-n sticla străvezie ca-ntr-o metempsihoză, Eu m-am văzut pe gânduri ţinând în mână-o roză, Subt un portic de aur cu bolta de email.

Ca un turban albastru pe cerul roz de mai, Pe-un cer mai roz ca roza care-o ţineam în mână, Un dom se profilează şi-acum văd o fântână, Spre care o caretă se-ndrumă cu alai.

Mănuşile, nimicurile femeii, apoi susurul jocurilor de apă în parcuri, porumbeii şi păunii de pe lângă casă, undirea sonoră a ceasurilor: Bate-ntâi un ceas sfios Cine ştie unde, Cântă liniştea şi-acum Altele rămase Se-ntâlnesc grăbite-n drum Şi cad peste case.

Şi-n târziu auzi din jos Altul cum răspunde.

Cad şi-apoi răsună iar Subt bolţi aşa clare; Parc-arunci într-un pahar Cu mărgăritare.

Fantezismul lui D. Anghel nu e o călătorie în plină aventură, cum se înţelege azi, poetul dimpotrivă arătând hotărârea de a sfârşi poemul, ci tendinţa spre feeric. Aspectul acesta nu-l cel mai fericit. Totuşi din el a derivat un imagism în sensul lui Jules Renard. Metafora constituie în sine un poem total, fiind o relaţie neprevăzută care îmbogăţeşte concepţia despre Univers. Poezia nu-l decât o pânză albă de proiecţie. Astfel marea e figurată în mărgăritar şi trâmbiţi, luna în oglindă ori într-o mască: Privesc o semuire de om în discul lunii, Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul, Un râs amar şi straniu ce-l au numai nebunii Şi morţii, când pe buze le-a-ncremenit cuvântul.

Anghel merge şi mai departe. El porneşte de la o temă, ce e la punctul de plecare o curată abstracţiune şi o comentează metaforic până la epuizarea tuturor relaţiilor cu putinţă. Imaginile formează însă o reţea organică a cărei funcţie este de a revela corespondenţele oculte între toate părţile lumii. Poemul cel mai izbutit, plin de superbe versuri şi de apropieri, este Cântecul greierului, în care nu se face deloc descripţia insectei, ci se studiază raporturile între această formă minusculă şi durabilă cu întreg câmpul cosmic, până la Geneză: Sunt poate milioane de ani de-atunci. O, Soare! De când tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, O forţă-n mers ce-şi caută o formă şi-un contur.

Aşa erai, dar timpul ţi-a modelat conturul şi incendiul ce-n tine mocnea de veşnicii, înflăcărat deodată a luminat azurul Şi ale mele negre şi mari melancolii.

Aşa erai pe vremea întâiei aurore, Pe când eu, negrul greier, rapsodul fără glas Ce te cânta-nstrunându-şi elitrele sonore, Aşa am fost de-a pururi şi-acelaşi am rămas.

Eu sunt întâiul sunet care-a trezit ecouri Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri, Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri Şi-a deşteptat visarea funebrelor păduri.

Ca într-o seră caldă trăiam punctând tăcerea, Privind plin de uimire cum vremile în mers înalţă continente ori pregătesc căderea A cine ştie cărui fragment de univers.

Părea cum că natura arareori sătulă De vechile tipare căta izvoade noi;

Cum de-a putut fragila şi fina libelulă Vâslind atâtea veacuri, s-ajungă pân’ la noi.

Versurile umoristice (în colaborare cu St. O. Iosif) din Caleidoscopul lui A. Mirea, urmând tradiţia Teleor, au deschis o adevărată şcoală de fantazare ironică în libertate, fără scop polemic. Aceste improvizaţii nu mai distrează astăzi, afară de puţinele cu nucleul liric, ca Diligenţa, poem simbolist al vehiculului şi al perimării, sau cântecul afişului, simbol al efemerităţii: Afişe-albastre, galbene, verzi, roşii, Otravă dulce-a muştelor stupide, Fereşti pe care neantul le deschide Spre a privi prin ele curioşii; Voi, zdrenţe de o zi, efemeride Cari trâmbiţaţi pe toţi nesăţioşii De bani şi glorii, pe toţi virtuoşii Şi toţi târâitorii de hlamide, Voi cari pe ziduri vă iviţi cu zorii Spre a opri în cale pe drumeţi Şi a peri pe urmă în tenebre, Puteţi să-mi spuneţi unde dispăreţi? Ce faceţi voi cu numele celebre: Şi unde duceţi voi atâtea glorii?

Proza lui Anghel, puţină şi impopulară, este excepţională. Ea revoluţionează arta scrisului. Dintr-o proiectată Arca lui Noe (trecând peste alte încercări) n-au rămas decât fragmente, în care, sub pretextul experienţei şcolare a domnului Hube, profesor neamţ, se înşiră observaţii despre tot ce mişună în viaţă. Poezia mobilelor vetuste găseşte şi aci un poet cu sensibilitatea materiei grele. Anghel e un metaforist pe urmele lui Jules Renard şi pagina lui e plină de comparaţii ca: „serele ca nişte palate de cleştar”; flori cu feţele palide „ca nişte convalescente îndărătul unor geamuri de spital”; firele de iarbă „ca o armată minusculă în pas gimnastic”.

Ca şi Jules Renard, el mânuieşte bine umorul animist, vorbind de somnolenţa jovială a butoiului, de apariţia apocaliptică a instrumentelor agricole. Toată poezia coteţului e realizată în fixarea notei esenţiale a animalului, într-un soi de caractere plastice: „Murdar ca însuşi noroiul, porcul însă singur era optimist, cu râtul lui roz el scurma ici-colo şi nu-şi pierdea nădejdea, spre soare nu căta căci îi era indiferent, dar ca unul ce avea spirit de investigaţie, îşi urmă explorările până ce ajunse în faţa butoiului şi se opri ca Oedip în faţa unei enigme.

Tăcut şi filozof îi făcu ocolul, mirosi îndelung cu râtul lui roz, temător îşi ţinu coada întoarsă în semn de întrebare şi apoi, fie prin voinţă, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în faţa cepului ce era singurul punct reliefat din atâtea rotunzimi, începu să se scarpine.” Pe nesimţite comparaţia simplă e părăsită pentru o asociaţie plastică, dând naştere la un univers nou, fantastic, creat după legi absurde din simplul plac al ochiului (maniera de mai târziu Urmuz şi Arghezi). Doctorul, trăsura, caii şi vizitiul sunt văzuţi într-o compoziţie sincretică, mâinile, ochii se tratează, monografic, ca piese scăpând din trup cu o viaţă proprie, se insinuează calitatea de obiect material a profesorului, descriptibil prin porţiuni, nu prin reducţie la o notă morală dominantă. A vedea animalul ca obiect, inertul ca animal, partea ca entitate de sine stătătoare şi colectivul ca individ, acesta e umorul întrevăzut de Anghel, care vede clasa lui Hube, în timp, ca un mic monstru ce-şi primeneşte capetele. Prozatorul supune percepţia unei adevărate disocieri plastice. În viziunea creaţiei biologice, într-o pagină dintre cele mai remarcabile, regnul animal e conceput ca o singură himeră în continuă metamorfoză, parodie a spiritului universal şi a selecţiei naturale: „Ele au stăruit şi s-au selecţionat, s-au îndepărtat una de alta şi s-au adaptat diferitelor medii şi-au stins lumina ochilor ca să nu mai vadă soarele şi-au exagerat personalitatea ridicându-şi gâtul deasupra arborilor şi ascunzându-şi numele lui Dumnezeu sub pseudonimul de girafă, s-au strâns în muşuroaie ori s-au răzleţit în pustiuri, au întins aripi să se înalţe în albastru ori s-au coborât în adâncurile nebănuite, aprinzându-şi un far luminos deasupra orificiului veşnic căscat ca să înghită o pradă, s-au făcut mlădioase, şerpuitoare alge, ori monstruoase balene ce aruncă necontenit clisme văzduhului când li se urăşte cu imensitatea infertilă a singurătăţilor în care trăiesc, meduze ce mai poartă în gelatinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv, ramificată şi tentaculară caracatiţă i-a plăcut să fie, ori neagră sepie ce aruncă un nor de cerneală în limpezimile în care se reflectează cerul, s-a transformat, precum şi în fiinţa mea neliniştită şi ciudată i-a plăcut să se manifesteze spre deznădejdea mulţilor mei semeni.”