Ion Minulescu

Toate decorurile şi ceremoniile simboliste sunt în poezia lui Ion Minulescu (1881-1944); mistica numerelor din Maeterlinck, scheletele, sicriele, cavourile post-baudelairienilor, corăbiile, galerele, iahturile, gările, ploile, spitalele, adverbele majusculizate: „Ieri”, „Mâine”, numele proprii fastuoase, exotice (Bassora, Ecbatana, Cordova), totuşi fără unda mistică, fără senzaţia de putrefacţie şi boală. Tristeţile morale, „nervii” nu se realizează şi poezia rămâne în genere luminoasă, aproape socială, cu un vădit aspect de „romanţă” muzicală în tradiţia Chat noir şi Quat’z’ Arts, dar şi a lui Traian Demetrescu şi a celorlalţi făcători de cântece de lume. Poezia minulesciană e stăpânită de motivele de bază ale romanţei. În ea întâlnim „amanţi” în căutare de „iubire adevărată”, despre a căror dragoste „ştie lumea toată”. „Amantul” invită pe „amantă” să rămână cu el „toată seara”, încredinţând-o că nu-l nimeni „să ne vadă şi să ne-auză”, nefăgăduind nici o statornicie. Tonul e fanfaron şi teatral, insinuant şi sentimental. Sentimentalismul, care a câştigat adeziunea publicului, este tratat într-un spirit estetizant violent. Poetul pune în fascinarea prin sentiment o grijă excesivă artistică, teatrală şi comică oarecum, ca orice mistificaţie. El arde pentru iubită miresme otrăvitoare în trepieduri de argint, îi presară în pat garoafe şi maci, stropeşte pernele cu parfum de brad şi înfige într-o glastră trei ramuri verzi de lămâiţă şi un ram uscat de eucalipt. Dragostea urmează după acest ceremonial pedant. Bărbatul primeşte cheia de la poarta verde şi rămâne în turnul celor trei blazoane (al Iubirii, al Speranţei şi al Credinţei viitoare), mâinile femeii sunt ca albul altarelor din Babilon şi din Ninive. După aruncarea cheii, bărbatul întreabă pe femeie: „Voieşti sau nu să fii a mea?”, iar după o noapte întreagă de iubire într-un pat presărat cu trandafiri şi chiparoase, întreabă din nou, aproape printr-un calambur: „Voieşti să nu mai fii a mea…?” Artificiul este enorm. Dar în fond în acest joc de emoţii grandilocvente şi de mari procedee estetice, care a dat câteva poeme memorabile, stă tot interesul literar: În cinstea ta. Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode, Trei romanţe, Trei elegii Şi trei sonete. Şi-n cinstea ta. Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, Din fiecare vers voi face Câte-un breloc de-argint, în care Gândirile-mi vor sta alături ca nişte pietre nestimate De-a pururi încrustate-n bronzul Unei coroane princiare…!

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…

Dar ce anume-a fost Ce-am vrut să fie, Noi nu vom şti-o poate niciodată…

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare, Un cântec trist adus din alte ţări De nişte păsări albe, călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New-York, Un cântec trist ce-l cântă-ades pescarii, Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Există un hieratism minulescian, moştenit într-o măsură şi de la Macedonski, nu lipsit de cabotinism, însă graţios tocmai pentru asta. Iser, care a ilustrat poemele, a înţeles foarte bine latura lui de estetism teribil. Într-un templu turcesc, ard în sfeşnice vechi de aramă trei lumânări de ceară, iahturile albe, roşii şi negre ancorează simetric, după culori, în portul blond din nord debarcă marinari bruni din sud, un rege plânge-n cavou lăsând să-l pice lacrimi sonore pe bazalt, părerile de rău trec în domul sufletului în odăjii de arhiereu, un matelot cântă solemn „ca-ntr-o cetate spaniolă când orologiul din cupolă anunţă fiecare oră, printr-un preludiu de mandolă”, caicele trec pe Dunărea neagră ca nişte coşciuguri albe, moartea bate în poartă de trei ori, luna pare un cap de ghilotinat. La toate astea se adaugă monologul sepulcral, sentenţios: Taci, Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri! Taci.

În poeziile din ultimele două decenii, hieratismul exotic e înlocuit cu poze ortodoxe în peisagiu autohton. Impresia de comic şi balivernă e adesea foarte puternică şi o lectură injustă dăunează. Poezia trebuie jucată, interpretată ca şi solilocviile lui Jehan Richtus, ea fiind de fapt o producţie argotică, în dialectul prăpăstios al cafenelei bucureştene. Minulescu e un Eleutheriu Poppescu devenit liric, traducându-şi sublimităţile în limbajul lui special, convins şi burlesc, presărat cu „or”, cu „dracul ştie”, cu jurăminte („mi-e martor Dumnezeu”), sărind de la fraze pline de gravitate la ieşiri neprevăzute. Biblicei Sulamite i se reproşează că a fost „proastă” fugind de rege, lui Dumnezeu i se argumentează că tot ce face omul nu-l păcat de vreme ce Divinitatea trăieşte în el. Poeziile sunt adesea neserioase, curate palavre, aparent în genul lui Topârceanu, deşi Minulescu e un sincer, un Villon al cafenelei, vibrant, plin de imaginaţie şi de simţ artistic, dar incapabil de a ieşi din tagma şi dialectul lui, în care traduce toate subiectele lirice. Cea mai mare sforţare de seriozitate academică o găsim în În aşteptare, turburătoare înfruntare a misterului morţii, nu scutită de spiritul de „moft”, de vreme ce poetul speră să intre în veşnicie, ca şi Isus, călare pe asin: Nu ştiu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Când parcă simţi că-ţi este mult mai bine!

Am fost cândva bolnav cu-adevărat? Dau boala mea n-a fost decât Calvarul unui vis urât Din care abia acum m-am deşteptat?

Nu ştiu ce-a fost şi nici n-aş vrea Să ştiu mai mult decât mi-e dat să ştiu Când, mai curând, sau poate mai târziu Acelaşi „fapt divers” se va-ntâmpla.

N-aştept decât o zi din calendar Când Dumnezeu are să-mi facă semn Că pot intra-n Ierusalim, solemn Ca şi Christos, călare pe măgar!

Romanele lui Minulescu sunt sărace în substanţă, de o bătătoare la ochi ţinută umoristică, nu lipsite de o anume savoare. Ele sunt nişte gasconade. Roşu, galben şi albastru, Corigent la limba română, Bărbierul regelui Midas, 3 şi cu Rezeda 4 se ridică toate pe metoda „moftului”, ca şi teatrul de altfel, pigmentat acesta cu ştiuta exhibiţie artistică. Mihnea povesteşte, de exemplu, în Pleacă berzele, că în India osândiţii la moarte sunt executaţi cu un parfum scos dintr-un lotus albastru ce creşte pe malul Gangelui, într-o odaie tapetată cu stofe groase de brocart, mobilată cu paturi de abanos.