Ştefan Petică
Întâiul simbolist declarat şi veritabil e tuberculosul Ştefan Petică (1877-1904), cunoscător perfect al poeziei franceze noi în chiar spiritul ei: Laforgue, Verlaine, Rimbaud, Mallarme, Verhaeren, Henry de Regnier, Stuart Merill, Remy de Gourmont, Francis Jammes, Andre Gide. El a frecventat pe Macedonski şi a fost izbit de nevroza snobă din cenaclul acestuia, intoxicat de crizanteme în putrefacţie şi rigid de lux decrepit, cvasi-funerar. În primul rând Petică glorifică diafanitatea florilor, fragranţa cărnurilor vegetale:
Parfum din flori pălite şi uitate,
Poemă tăinuită-ntr-o petală,
Te stingi în dureroasa-ţi voluptate în seara singuratică şi pală,
Parfum din flori pălite şi uitate.
Fecioarele cu incarnat de crin ale lui Botticelli întristatul,
Mult vestitul florentin.
Fecioarele pale trecând muzical:
O, marile pasionate,
O, tragicele Magdalene,
Femei etern îndurerate
Ca nişte triste cantilene.
Pe urmele îndepărtatului Radu Ionescu, poetul se cutremură de acordurile pianinelor funerare:
Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet şi dulce de mâini ce-au tresărit
Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit,
Sub lacrimi neştiute în tainice suspine.
Şi mâna diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci şi triste ape.
Alte instrumente pastorale, flaut, orgă, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor stă vioara verlainiană care scoate suspine lungi, întristând fecioarele tuberculoase, în piesa capitală Când viorile tăcură:
Viorile tăcură.
O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse
Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le e!
Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.
Murise însă cântul de veche voluptate
Şi triste şi stinghere viorile părură
în noapte-ntunecată de grea singurătate,
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.
E mult prerafaelitism în lirica lui Petică (prinţese clorotice, bolnave), precum este vădită înrâurirea lui Verlaine. Parcurile, grădinile cu havuzuri, păunii, n-au altă origine. În acelaşi timp, prin Traian Demetrescu sau direct de la urmaşii lui Baudelaire, poetul adoptă funerarul sinistru, cu corbi şi hohote sarcastice: Se stinse alba lampă căzând pe piatra tare Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit Iar corbii s-adunară strigând în depărtare.
Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare, Căci prada lor gătirăm din trupul prihănit Ce sta întins şi rece în turnul părăsit: Şi mortul era visul suprem de aşteptare.
