I. Agârbiceanu.

La fecundul preot ardelean Ioan Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului. Autorul dovedeşte tact în felul cum absoarbe teza etică în fapte, evitând predica şi făcând doar simpatică virtutea. Aci facem cunoştinţă cu bărbaţi dedaţi la patima jocului şi a beţiei, cu teologi ispitiţi de „legea trupului”, cu femei vinovate îndreptate prin nobleţa soţului, în fine, cu micile cazuri de conştiinţă ale oamenilor umili de la ţară: dascăli în luptă cu pofta de ţuică, babe copleşite de ideea judecăţii divine („Păcatele mele-s cât năsip în mare şi câtă frunză-n codru şi câte stele-s pe cer. Atât am greşit eu, părinte!”), bolnavi cuvioşi care strâng bani pentru popă ca să li se cânte un „acaftist”.