„Semănătorul”

Ghera subordona arta scopului social şi eticii, îndemnând pe scriitor să lupte pentru societatea internaţională şi împotriva „nevrozei” poeziei burgheze. Naţionaliştii reţin formula artei drept mijloc şi înlocuiesc doar scopurile, punând în locul tendinţei internaţionale tendinţa naţională. Dintre revistele cu direcţie naţională, Luceafărul (1902) şi Semănătorul (1901) sunt cele mai de seamă. De fapt cea mai valabilă artisticeşte e prima; în jurul celei de a doua, fundate de A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, s-a făcut mai mult caz. N. Iorga pretindea a fi adus aici un program nou de luptă, când în realitate nu făcea decât să reia mai confuz ideile lui Slavici de la Vatra, adăugând de la sine onoarea pe care o avea atunci de „spoiala străină franţuzească”. Prin asta continua germanismul „Junimii”, în vreme ce poezia nouă se dezvolta tocmai prin rodnica înrâurire a simbolismului francez, care se strecura chiar în paginile Semănătorului.