Șt. O. Iosif

Ardeleanul St. O. Iosif (1875-1913) a părut cel mai în spiritul noului mesianism, ţinându-se seamă şi de producţia lui patriotică, totuşi figura lui e complexă. Întâi el e un neoromantic de ton minor, cântând nostalgia de sat, a unui sat idilic, ca în desenele lui Ludwig Richter, în care lumea de la bătrân până la ultimul câine participă cu melancolie zâmbitoare la evenimentele capitale: nuntă, înmormântare, festivităţi. În poezia lui Iosif, lipsită de „nervi”, toată lumea e fericită de a fi nostalgică. Bătrânii vorbesc nepoţilor despre vremurile trecute, bunica toarce, moşnegii se uită cu gânduri de moarte după autumnalii cocori, câinele Grivei se ţine după copil, poetul satului contemplă într-o dulce mâhnire nucul casei paterne: De mult s-au risipit şi-acei Bătrâni ce-n umbră ţi-au stătut La sfaturi cu părinţii mei Şi frunza ce-o călcară ei Ţărână s-a făcut!

Marile desperări sunt absente şi poetul, departe de a ocoli lumea, gustă melancolia la hora duminicală: M-am dus şi eu. La vesela serbare Priveam aşa pierdut şi-ntâia oară în sufletu-mi simţii cum se strecoară Fiorul tău de dulce întristare.

Într-un fel, Iosif contribuia astfel, pe urmele lui N. Beldiceanu, la poezia plictisului, plăcută simboliştilor. El cânta iarmaroacele, caterinca şi lăsa să i se surprindă accente din Verlaine (din care tradusese): Când mă gândesc la viaţa-mi din trecut, îmi pare-un parc sălbatic şi tăcut.

Francis Jammes începea a fi cunoscut şi cutare întoarcere năvalnică a oilor are nuanţe neopastorale: S-aud de pretutindeni tălăngile sunând, Plâng unele cu larmă şi altele-n surdină, Răspund şi dau de ştire că turmele-n curând Vor coborî la şesuri.

Iosif evoca chiar o cetate moartă în spiritul rodenbachian, cu delicate efecte acustice: La Numberg, în vechiul castel, Stăteam rezemat de-o fereastră, Privind cum se-mbracă sub el Oraşul în negură-albastră.

Şi purpur plutea în fâşii Prin negura vânătă-a serii, Pe uliţi străvechi şi pustii, Robite de vraja tăcerii.

Şi cum rămăsesem visând, Un clopot începe să sune Aşa de duios şi de blând De parcă o rugă ar spune.

El sună şi alte-l răspund, Cântând ca argintul de clare şi-odată s-aude din fund Şi clopotul domului mare!

Şi valuri de-adânci armonii Plutesc în fantastice zboruri, Părând că sunt sute şi mii De îngeri ce murmură-n coruri.

Poetul a fost un traducător minunat. Blestemul bardului de Uhland, Grenadirii lui Heine par originale. Lenore de Biirger e oferită într-o interpretare magistrală: Auzi… Deodată, trap, trap, trap, Copite bat afară. Un călăreţ s-opreşte-n drum Şi urcă-ncet pe scară…

Lin sună micul clopoţel Cling-cling-cling, fără veste…

Şi de la uşă, lin detot, Vin şoaptele aceste.